Astăzi am terminat de citit "Vreau să-ți mănânc pancreasul" de Yoru Sumino. Recunosc, am plâns amarnic. Este o poveste superbă care m-a captivat și pe care am citit-o cu drag. Deși un light novel, temele pe care le abordează se așează ca o ceață grea pe suflet. Dar e o greutate plăcută, promit. Dacă sunteți în căutarea unei povești care să vă stârnească apetitul pentru citit, este o alegere excelentă. Odată parcursă, cartea nu te lasă indiferent. Începi să-ți recoordonezi propriile viziuni despre sensul vieții, libertate, identitate, prietenie și relații în general. Am rezonat mult cu protagonistul. Probabil de aceea a avut și un impact puternic asupra mea. E o carte matură de pe urma căreia oricine are de învățat ceva. Lecția asupra căreia reflect eu? Că de cele mai multe ori, vina cea mai mare pe care o inoculăm celorlalți s-ar putea să o purtăm chiar noi înșine. Nu e de ajuns să trăiesc într-o lume fictivă, doar a mea... în care eu însumi închipui ce însemn eu în viziunea celorlalți? Mă întreb dacă până acum am făcut vreun pas în a mă schimba și a mă deschide... Dar citind cartea am realizat că motivul pentru care sunt introvertit este teama că n-aș putea fi suficient pentru cineva, că i-aș greși lamentabil prin felul meu de a fi, iar asta ar duce către năruire... E greu de spus în cuvinte, dar în orice caz, sper ca cineva din urmăritorii mei să o citească și să-mi ofere un semn în panoul de mesaje. Arigato...