Iarna Tăcerii

1. FULGUIRI DE TIMP

Anul 13 N.E.

Zăpada scârţâia sub paşii lui greoi. Bocancii cu subtile urme de uzură, dar îngrijiți, pe care îi purtase cu mândrie de atâtea ori, alături de uniforma ÉGAL, fuseseră creați anume pentru a rezista celor mai năpraznice temperaturi. Acum, însă, păreau doar să-l încurce. Simțea ca și când bucăți de plumb îi atârnau de picioare, împiedicându-l să înainteze prin omătul gros. Mii de ace îi străpungeau mâinile crăpate și fața prea palidă, iar fiecare respirație era un chin. Dar cea mai înghețată parte a lui nu se afla expusă intemperiilor iernii, ci adânc îngropată înăuntrul ființei sale, acolo unde numai iubirea pură își poate grava nemurirea.

Soarele apusese deja și lăsase în urmă un cer vinețiu, acoperit de nori ca pâcla, din care se cerneau haotic minuscule așchii de gheață. Marea își cerea și ea tributul. Curenți nemiloși îi izbeau cu sălbăticie valurile de stânci și doar tânguirea lor, atunci când se prelingeau sfârșite printre stabilopozi, răsuna, pe faleza pustie, mai dureros decât gândul ce nu-i dădea pace. Era târziu. Târziu, atât de târziu.

Urcă treptele ce duceau spre zona de promenadă, călcând pe urmele mărunte, impregnate în învelișul alb de către un alt trecător, poate la fel de înfrigurat. Se opri în capătul aleii și tresări când picături reci de sudoare începură să-i coboare pe șira spinării. Căci înaintea sa avea cea mai desăvârșită imagine. În foișorul de lângă felinar, cu mâinile împreunate pe pântece și spatele drept, acoperit de părul nins, cu privirea țintind orizontul peste infinitul furibund al apelor, ea îl aștepta. Stătea neclintită, în ciuda viscolului care se întețea, lăsând impresia că este parte din tabloul unui pictor iscusit. Prezența ei astfel deveni, pentru el, cea mai de preț icoană.

Nu îndrăzni să se apropie, nici să respire măcar, de teamă să nu profaneze cumva acel cadru mirific, ce i se lipise, pentru eternitate, pe retină și pe suflet.

Imagini cu ei doi, de altădată, dar vegheați de aceeași mare, se suprapuneau, pe rând, în mintea lui, ca niște diapozitive. Prima privire, primele cuvinte nerostite. Amintirea unui fior ce l-a ars, până nu a mai rămas nici scrum. Clipi, alungând fantasmele trecutului, și mai făcu un pas.

Ea întoarse capul, atrasă, parcă de o forță nevăzută, spre el. Chipul i se lumină și zâmbi. Nici urletul vreunei fiare înjunghiate nu ar fi reușit să redea agonia pecetluită în acea simplă ridicare a buzelor fără culoare.

⸻ Am întârziat, rosti el și nu își mai recunoscu vocea sugrumată.

Îi strângea mâinile într-ale sale, cu grijă să nu le sfărâme. Erau atât de reci și ale ei, dar atingerea lor părea de foc.

⸻ Mai e timp, încercă ea cu glasul stins.

Oh, cât ar fi vrut să îi dea dreptate! Timp... În definitiv, ce este timpul și cum ar putea fi el măsurat, când tot dinăuntrul tău se stinge? Când tot ce ai e acea fulguire pe care o strângi în palmă, dar piere într-o picătură ce spală cu ea toate năzuințele tale? Nu, nu mai era timp. Nu a fost niciodată. Doar prea târziu, doar o himeră.

Se uită la femeia care îl fixa cu îndârjire și urmări cu amărăciune cum deznădejdea mușca din ea cu fiecare clipă de tăcere a lui. Atunci îi veni o idee nebunească. Avea să oprească timpul. Pentru câteva ore, în noaptea aceea, timpul va sta în loc. Doar pentru ei.

⸻ Hai, vino!

O trase de mână și acum alergau cu pași mari, poticnindu-se în troiene. Ea rămânea ușor în urmă, dar brațul lui se afla acolo, aducând-o lângă el, ori de câte ori era nevoie. Acceptase tacit această fugă prin zăpadă, pe străduțele mici și întortocheate, aparent fără direcție. Cunoștea deja deznodământul. Ochii lui, doi cărbuni stinși, grăiseră tot ce era nevoie să știe. Sperase în deșert că vor găsi o altă cale. Iar acum, nu îi mai rămânea decât să îl urmeze până la capăt. Chiar dacă peste inima ei avea să se abată, apoi, cea mai cumplită iarnă.