Academia Celor Patru Turnuri

Academia

          Am ajuns după amiază la academie, care se află undeva în nordul țării. Zona este una retrasă, iar eu, puteam să jur că sunt în mijlocul pustietății. Singurul lucru care conecta academia de civilizație era o alee piteruită împrejmuită de copaci înalți.
         Ajunși la poartă am simțiti emoții. Da, știu, și mie mi se părea ciudat, dar văzând cât de încântată era mătușa mea iar cum ochii lui Matthew sclipeau, cumva parte din starea lor mi s-a transmis.
       Am privit în sus, iar Academia era de-a dreptul impunătoare. O clădire cu 4 trunuri, identice, ziduri înalte de beton, ca o fortăreață. O curte mare cu alei și băncuțe. Pe scurt cam asta era. Doar că te făcea să te pierzi cu firea fiindcă părea tristă și rece.
    - Să mă sunați, să mă faceți mândră și să faceți mândru numele Hunter. Sunteți speranța mea spre un viitor mai bun. Vă iubesc, ne-a spus mătușa Ana printre lacrimi.
     Eu, eram pierdută în brațele mătușii iar Matt a zâmbit scurt și a dat din cap afirmativ. Viteazul meu Matt!
      Portarul ne-a îndrumat spre intrare iar de acolo am fost preluați de elevul de serviciu pe școală și duși în camerele noastre. Cum era de așteptat, am întors câteva capete și șușotelile pe la colțuri au început să apară. Era normal. Până la urmă eram doi hibrizi din familii foarte puternice. Matt mi-a simțit îngrijorarea și emoția și mi-a cuprins mâna într-o strângere plină de compasiune.
     - O să fie bine Luna mea! Sunt aici pentru noi. Au fost vorbele lui Matt, care mi-au dat încredere.
         În timp ce înaintam pe alee lungă care ducea spre intrarea principală m-am gândit la ce ar fi zis părinții mei dacă ar vedea cine am ajuns azi. Ar fi fost mândri? Și-ar fi dorit ca noi să fim aici? Era greu să încerc să mă gândesc la ei, poate pentru ca am petrecut prea puțin timp cu ei, poate pentru că nu am avut timp suficient să-i cunosc, poate pentru că eram nervoasă ca ne-au fost luați mult prea devreme. Involuntar am privit cu coada ochiului spre Matt, care mergea în dreapta mea. Nu părea sa schițeze prea multe, dar așa era Matt, greu de citit, tăcut. Totuși am simțit ca e agitat. Pe de-o parte e normal, pășește spre viitorul lui. Profilul lui Matthew era frumos, avea trăsăturile atent creionate, ochii, nimic nu era prea ieșit în relief. Purta o ținută lejeră, iar buclele șatene îi cădeau ușor pe frunte. Aveam un frate frumos. Și eram mândră de asta.
     Gândurile mi-au fost spulberate de vocea portarului, un bărbat trecut de 40 de ani, sobru, care ne anunța ca am ajuns la intrare și să așteptăm aici câteva minute până ne anunță sosirea la secretariat.
        Am rămas afară și am simțit briza de munte cum îmi trecea prin păr, peste obraji. Îmi dădea o stare de confort răcoarea asta și cred ca până acum ăsta e cel mai bun lucru de aici. Nu îndrăzneam să zic nimic...ceea ce rar se întâmplă, poate pentru ca privirea încruntată a fratelui meu mă oprea, sau pentru că nenorocirea asta de liceu m-a lăsat fără cuvinte.
    "Maia, tu ești curajoasă, este doar un liceu, un liceu unde o să înveți tot ce nu știai până acum, liceu unde sper ca îmi voi face prieteni." mi-am spus în gând și fără să vreau un zâmbet tâmp mi-a apărut pe față. Vai Doamne, am ajuns să mă încurajez singură.
        Se pare că Secretariatul era destul de departe pentru că domnul care ne-a zis să așteptăm nu s-a mai întors deși au trecut mai bine de 15 minute. Deodată liniștea a fost spulberată de un stil de ciori care brăzdau cerul. M-au trecut fiori la auzul acestora... Dar pe de-o parte simțeam caee normal. Defapt, nimic nu era normal. Nici liceul, care nici măcar nu poartă denumirea de liceu, ci Academie, nici elevii, nici profesorii și nici noi, atipicii, hibrizii. Speram să mai fie tineri ca noi să nu fim niște exemplare ciudate la care toată lumea o să se holbeze ca și cum am avea ciumă. Până la urmă eram rodul unei iubiri, indiferent de ce spunea gura lumii.
    - E totul în regulă? Mă întreabă Matt, care a putut să înțeleagă doar privindu - mă ca aveam o sută de întrebări fără răspuns.
   - Mda, de ce nu ar fi? Răspund eu sec, iar el îmi zâmbește. Aștept să vină o dată nenea portarul și să nu mai stăm afară, continui eu. Putea totuși să ne lase să așteptăm într-o sală, spun eu puțin cam prea agresiv.
   - Prințesă mică, obișnuiește-te cu astfel de tratamente, îmi răspunde Matt.
    - Nu am cerut nimic special, doar puțină decență.
      Discuția ne-a fost întreruptă de domnul sobru care s-a scuzat pentru întârzierea cauzată de o ședință de ultim moment care nu putea fi întreruptă. Mi-am dat ochii peste cap dar nu am zis nimic. Acesta ne-a anunțat ca mergem direct în biroul directorilor pentru a ne ura bun venit. Da, erau mai mulți, câte unu pentru fiecare casă, câte unu pentru fiecare entitate, exact ca în consiliul Marelui Institut. Hmm, ceva mi se părea suspect, prea bine e replicat acest lanț de comandă, dar am pus totul pe seama scepticismului meu.
      Ușile, de un lemn masiv, negre și înalte s-au deschis, iar noi am pășit pe un hol mare și gol. Se pare ca toată lumea era la cursuri. Am tras adânc aer în piept și am aruncat o privire de ansamblu. Ceea ce se arăta în fața mea era o cameră, cu lumină caldă de la niște felinare așezate pe pereți. Avea totuși un aer cald, deoarece în mijlocul holului era o masă cu o vaza cu flori. Pereții erau vopsiți în crem iar ferestrele înalte erau acoperite de niște draperii vișinii de catifea. Părea scump totul și păstra un aer antic, misterios. Din holul principal puteai să o iei pe mai multe uși care habar nu am unde duceau, dar nici nu mă interesa prea tare.
   Am luat liftul până la etajul trei, unde era sala directorilor. Înainte de asta era o ușă mare, tot neagră pe care scria caligrafic cu auriu Sala Consiliului.
     Ceea ce am remarcat a fost ca stilul sobru și antic se păstra încă, doar că în plus față de hol aici pereții aveau tablouri care ilustrau atât trecutul cât și elevii eminenți. Am trecut pe lângă câteva vitrine unde erau înșirate diplome, cupe și medalii și poze cu elevii care probabil le-au câștigat. Am zăbovit puțin acolo pentru că în cele mai multe poze era o același persoană, un băiat brunet cu un zâmbet arogant. Hmm, ce îngâmfat, îmi trece repede prin minte.
       Secretara directorilor era o doamnă drăguță, undeva la 50 de ani, cu părul grizonat, zâmbet cald și un costum din două piese, tipic secretarelor.
     - Voi trebuie să fiți frații Hunter. Bine ați venit la noi în instituție, ne întâmpină aceasta cald. Eu sunt doamna Ross. Vă rog lăsați bagajele aici și intrați, domnii directori vă așteaptă.
       Nu am avut timp să-i răspundem doamnei Ross, doar să zâmbim pentru ca deja ne aflam în fața cancelariei. Matt a deschis ușa și ma poftit înăuntru. Super, ma gândeam.
       Când am intrat am putut să simt energii de toate felurile, simțeam prezența tuturor speciilor și simțeam că fiecare director este puternic în felul lui. Atât eu cât și Matt am rămas în ușă pentru ca nu știam exact ce ar trebui sa facem. Aveam în fața noastră o masă rotundă cu patru scaune. Probabil forma aleasă pentru masă vrea să semnifice egalitatea între rase, ceea ce sa zicem ca le-a ieșit. Teoretic cel puțin.
    Toți cei 4 bărbați erau îmbrăcați la costum. Eleganți, aveau peste 40 de ani și păreau foarte serioși, fapt ce ma duce cu gândul ca din cele 6 persoane care le-am întâlnit aici doar doamna Ross a zâmbit. Probabil face parte din codul de etică al școlii. Sau sunt doar prea plictisitori toți.
      - Bine ați venit la Academia Celor Patru Case, sparge gheața unul dintre domni. Eu sunt Thomas Carrington și sunt directorul Casei Vânătorilor de Umbre. Acesta se ridică de pe unul din scaune și ne poftește înăuntru. Haideți, îndrăzniți, nu mai stați în ușă. Noi am pășit timid până în fața mesei. Am remarcat faptul ca unul dintre bărbați s-a ridicat pentru a nu sta cu spatele la noi.
        - Bună seara domnule Carrington. Eu sunt Matthew Hunter, iar ea este sora mai mică, Maia.
        - Ne bucurăm ca ați ajuns cu bine, spune domnul Carrington. Zic să nu mai  pierdem timpul și să trecem la prezentări. El, și arată către domnul din picioare este domnul Pierre LeClerc și este directorul Casei Vrăjitorilor. Domnul LeClerc părea cel mai sociabil, deoarece ne-a zâmbit cordial, dar totuși cu niște rețineri. În mintea mea mi se confirma ceea ce speram să nu se întâmple. Suntem priviți ca niște ciudați. Și dacă ei, cei mai maturi din aceasta școală ne privesc așa, ce să mai zicem de elevi. O sa fie al naibii de greu aici.
     Gândurile mele sunt întrerupte din nou de vocea directorului care arata înspre alt domn, cel mai masiv dar și cel pe care îl simțeam cel mai apropiat nouă.
     - Domnul din stânga mea este Luke Ash, directorul Casei Vârcolacilor, iar ultimul dar nu cel din urmă Tobias Dane, directorul Casei Vampirilor.
     Ultimii doi au preferat să dea din cap fără să se ridice de pe scaun.
      În aceiași notă formală, Carrington ne prezintă pe scurt câteva reguli, ca vom primi uniformele mâine și ca tot mâine vom avea un test de anduranță ca să vedem exact nivelul unde suntem. Nu știam exact ce reprezintă asta, dar mă simțeam pregătită din punct de vedere fizic, deci nu îmi făceam griji. Nici pentru mine nici pentru Matt. "Ceremonia" a fost scurtă după care am fost poftiți spre camerele noastre. Am salut politicos și am ieșit afară. La biroul doamnei Ross nu era nimeni. Deci am fost nevoiți să așteptăm, din nou. Nu sunt o persană răbdătoare iar asta se vede deoarece încep să bat agitată din picior, iar după un minut încep să mă plimb pe hol pentru a admira tablourile și a vedea pozele cu campionii școlii.
    Matt a preferat să se așeze pe unul din scaunele aflate pe hol și am văzut cum își trece mâna prin păr, răvășind buclele care îi cădeau frumos pe frunte. Am știut ca e adâncit în gânduri la fel cum am știut că nu trebuie să-i spun nimic. Ci să-l las să-și facă singur ordine în idei. Pot să zic că au trecut peste 15 minute de când așteptam să se întoarcă doamna Ross și mi se părea ciudat ca în tot acest timp nu a trecut nimeni pe hol. Nici cei patru nu au ieșit din birou. Deodată îl vad pe Matt că se ridică de pe scaun și mă anunță că merge să caute baia când mi-a observat privirea întrebătoare.
     Am rămas singură pe hol holbandu-mă la pozele cu campionii. Eu nu am nici un talent atât de bun încât să mă facă să câștig premii. Am suspinat când în spatele meu se aude o voce groasă și am simțit o prezență străină aflată mult prea aproape de mine.
     - Vezi că îți curg balele după frumușelul din poze, a zis vocea din spatele meu batjocoritor. Am ezitat să mă întorc pentru că simțeam ca sângele îmi urca în obraji și am preferat ca înainte de orice sa trag adânc aer în piept. Am simțit cum plămânii îmi sunt inundați de un miros răcoros, masculin, ca briza mării dimineața. Măcar mirosea bine. Nu am mai stat pe gânduri și m-am întors curioasă sa asimilez mirosul și vocea cu o față dar și nervoasă pentru aroganța ieșită din comun și fără sens.
     Când m-am întors m-am izbit de niște ochi verzi, un verde crud și intens în care nu ma puteam uita prea mult pentru că simțeam ca undeva îmi pierd controlul. Am analizat mai bine ce aveam în față și am simțit ca e un Vânător de Umbre. Un exemplar frumos. Înalt, brunet, cu ochii ca doua smaralde care ieșeau bine în evidență datorită tenului deschis la culoare. Era intimidat pentru că era mai înalt ca mine cu un cap și părea sigur pe el. Era el, campionul din poze. Pe față i s-a așternut un zâmbet arogant ceea ce ia scos la iveală dantura perfectă.  Simțeam că trebuie să spun ceva, altfel chiar trebuia să mă șterg la gura că începeau să-mi curgă balele.
       - Cred că frumușelul din poze suferă puțin de el, am răspuns eu tăios. Ce vrea de la mine?
       - Auch, asta a durut păpușă. Nu e nevoie să sufăr de ceva. Știu că sunt frumos. Și mai știu că îți place ce vezi. A continuat el în aceiași aroganță.
     Mi-am dat ochii peste cap și nu am mai apucat să răspund pentru ca am auzit ușa de la baie cum se deschide și îl văd pe Matt care se îndrepta spre noi.
      - Ne mai vedem păpușă. A zis și a plecat, însă nu înainte de a-mi face cu ochiul.
      - Cine era ăla? Mă întrebă Matt ajuns în dreptul meu.
        Am tras adânc aer în piept să mă liniștesc pentru că apelativul păpușă a făcut să-mi crească tensiunea, după care i-am spus ca era băiatul din poze.
        - Aha. Îmi e foame. Sper să vină doamna Ross azi să ajungem și noi în cameră să mâncăm și să ne spălăm. A schimbat el subiectul, fapt care m-a făcut să râd.
        - Hmm, asta mirosea. Tu. Îi spun eu râzând.
        - Maiaaaa spune el pe un ton enervat dar și amuzant.
       Micile jocuri ne-au fost întrerupte de tocurile doamnei Ross care își făcea apariția de undeva de unde holul cotea dreapta.
     - Ah, îmi cer scuze pentru întârziere, se scuză aceasta zâmbind, doar că suntem personal puțin și aveam multe sarcini. Haideți, e timpul să mergeți la dormitoare. Să vă acomodați cât mai repede.
      - Mulțumim. La revedere. Răspundem noi. Iar mai apoi îndrumați de același portar care a ajuns la scurt timp după doamna Ross am fost conduși spre dormitoare.

Gata și capitolul 2. Asta e prima mea carte.... Asa ca oricând sugestiile sunt binevenite.❤️
Sus aveți poza cu Academia