Little Space || Yoonmin

Volumul II

Y O O N G I 

"—Taati! Mi-a fost dor de tine! 

Buclele negre a celei mici se mișcau mișcările capului său, făcând-o să pară un adevărat înger. De fapt, ea chiar este un înger, îngerașul meu. 

I-am prins corpul mic și firav în brațele mele, urmând să o ridic în brațe și să ne îndreptăm spre locul unde erau mini vestiarele lor. Am luat din micul dulăpior gecuța sa roz și rucsăcelul cu sclipici, întorcându-mă spre cea mică, care deja s-a așezat pe mica bancă. 

"—Cum a fost prima zi, puișor? Te-a supărat cineva? Știi că tati îi poate bate ușor pe cei care au încercat să-mi supere prințesa. 

Mi-am băgat capul în stomacul său, urmând să suflu aer, lucru care a făcut-o să râdă zgomotos, în timp ce-mi spunea să încetez. Am lăsat un zâmbet uriaș să mi se întipărească pe față, privind-o pe cea mică fericită. 

"—Nu, tati, a fost bine! Mi-am făcut chiar și un prieten! 

Prieten? Am ridica o sprânceană spre cea mică, urmând să apuc o sanda mică, pe care i-am băgat-o în picior. La capitolul "counicare" îmi seamănă în totalitate. Este foarte selectivă și retrasă și mai mereu cu greu își face prieteni. Se agață al naibii de greu de oameni, iar când o face, nu le mai dă drumul. Iar uneori de asta îmi este frică. Că voi fi nevoit să port cu mine o armă, pentru a o apăra de cei care o vor răni. 

"—Bine, nu chiar prieten... Am aruncat cu cartofi prăjiți în el, pentru că nu voia să-mi dea mărul său, iar apoi el a aruncat în mine. Iar apoi doamna ne-a pedepsit și ne-a pus la colț.  

Am lăsat un hohot de râs să-mi părăsească gâtlejul, gândindu-mă cât de mult îmi poate semăna blonda. Nici nu mă îndoiesc că nu este fiica mea. 

"—De ce nu i-ai cerut, pur și simplu, mărul?

"—Pentru că, taati... Așa am vrut eu. 

Am râs și mai tare, simțind câteva lacrimi în colțul ochilor. Cu siguranță este fiica mea. 

"—Și cum ați ajuns să fiți prieteni? 

Întrebarea mea a făcut-o să roșească, iar pe mine să-mi ridic o sprânceană. Oh, nu, nu vreau drame de pe acum, la vârsta asta. Oh, nu, nu, nu! 

"—Păăi... A luat mărul pe care eu îl voiam și mi l-a dat, cât timp eram la colț. Și mi-a spus că-i plac ochii mei și că codițele mele sunt drăguțe. 

I-am sărutat fruntea, înainte să o ridic în picioare, stând în genunchi în fața sa. Este micuța mea, micul meu înger. Sufletul care m-a ajutat cu atât de multe, fără ca măcar să fie conștientă de asta. Mânuțele sale mici și firave, au adunat cu grijă bucățile rupte din inima mea și le-a așezat încet la loc. Îi datorez totul miracolului din viața mea. 

"—Iubita mea... Dacă îți face ceva, tati îi va tăia capul, bine?

I-am spus sincer, apucându-mi mânuțele în ale mele. S-a uitat la mine nervoasă, urmând să-și așeze palmele în sân. 

Cu toate că mă bucur din toată inima că nu mi-a spus că vreun copil nu s-a luat de înfățișarea ei, sau să o fi supărat în vreun fel, pentru că este diferită de ceilalți. Copiii pot fi cruzi în această perioadă și nu vreau ca ea să treacă prin așa ceva. Un copil asiatic într-o grădiniță americană aș fi crezut că îmi va aduce mai multe probleme. 

"—Taaaati! Nu trebuie să faci nimiic! Mie îmi place de el! Oh, uite-l acoloo! Heeei, Jasoon! 

Cea mică privi undeva în spatele meu, urmând să înceapă să dea frenetic din braț, salutând pe cineva.  Mi-am întors privirea, dând de un băiețel mic de statură, cu pletele aurii și care încerca din răsputeri să-și încalțe adidasul. A dat nervos cu papucul în podea, urmând să-și ridice privirea spre noi.