Nu are rost.

201 7 2
                                    

Am umplut cada cu apă rece.

M-am dezbrăcat și am intrat în cadă, nu înnainte să iau o lamă din sertarul de la chiuvetă.

Intru ușor în apă și simt cum îmi îngheață fiecare părticică din corp.

Mă uitam la lamă.

Mă uitam la mînă

Să o fac.

Să nu o fac.

Toate gîndurile îmi derulau în cap și mă gîndeam la viața mea. La ceea ce-mi spune mama, tata, fratele, cumnata, fiica lor de doișpe ani...cã sunt un dezastru, că mereu fac probleme, nu aduc note bune acasă, nici-o dată nu fac ceea ce trebuie, și chiar dac-o fac, nu o fac cum trebuie. Că cheltui prea mulți bani și multe alte chestii de care mă doare deja capul.

M-am sãturat. Și eu s-au sãturat de mine.

Mi-am dat seama că nu merită.

Chiar nu merită.

Nu merită să trăiesc.

Nu are sens să trăiesc. Nu am nici măcar un iubit care să-mi fie alaturi.

Am doar doi colegi de clasă cu care mă mai înțeleg... Dar nici eu nu înțeleg ce simt cu adevărat.

Nu mai am nici un motiv sa trăiesc.

Familia mă vede numai ca pe un element în plus care consumă bani. Oricum nu mă vad avînd un viitor strălucit cel mai departe ma vãd hoinãrind străzile in cautarea morții. Nimeni nu are încredere în mine. Nimeni nu mă vrea, iar familia ma vede doar atunci cînd au nevoie de ceva, cum ar fi să fac ordine, mîncare sau să plec la magazin! Ce patetic!

Aaa da, am uitat să zic. Fratele meu este preferatul în familie. El este copilul deștept, inteligent și frumos care le știe pe toate, iar eu sunt doar un ghimpe in coaste. Mereu mi-l dãdeau ca un exemplu. Mi-e greu sa fiu singurã, sa sufar si sa-mi asez pe fațã mereu un chip vesel și binevoitor cu toți. Doare atît de tare încît uneor am impresia ca ma sufoc. Zilnic joc rolul unei fete vesele care nu are nici o problemã și care zîmbește mereu, asta pentru că nimeni nu e dispus sa ma asculte. Doar noaptea cînd sunt singura demonii mei ies la iveală și mereu adorm în hohote, dar nimeni nu știe asta. Și o persoană mi-a zis să nu arăt nimănui că mi-e greu, că mii rău, și persoana pe care o iubesc nespus de mult, care într-o micã perioada de timp mi-a devenit foarte dragă.

Toata durerea asta care se aduna ma face sa-mi doresc sa ajung cît mai repede posibil în iad. Acoli unde mi-e locul...

Apa rece care mi-a patruns fiecare părticică din corp mă trezește din gîndurile mele.

M-am decis!

Am s-o fac!

Iau lama și îmi fac ușor mici tăieturi.

Nu mă doare, chiar de loc, sunt obișnuită cu durerea și mereu am suportat-o.

Cînd îmi fac a 3-a tãieturã o aud pe nepoată-mea care mă strigă.

-unde ești?

Nu i-am rãspuns, ci doar am continuat să mã tai incetișor... Aud niśte pași pe scări, și abia atunci îmi aduc aminte că nu am încuiat ușa.

-pleacă! Fac baie! Lasã-mã! Ce vrei?!

- vreau să te întreb ceva la englezã. Zice ea în timp ce intrã pe ușa de la baie, mîna mea de sînge atrăgînd-ui imediat atenția.

- ți-am zis sã mă lași dracu în pace!! Țip eu la ea. Speriatã scapă cartea și caietul de engleză jos și se apropie de mine. Mi-a zis că dacã nu încetez îi va zice alor mei.

Am încetat.

Nu am nevoie de asta acum. Daca vor afla îmi vor ține morală. Iar eu chiar nu am chef sa strige iar la mine.

Ies ușor din cadã și-mi înfășor corpul rece și pe-alocuri pãtat de sînge.

Ies din baie și mă urc la mine în camerã închizînd ușa după mine.

O lacrimă mi se prelinge pe obraz.

Nu.

Nu erau lacrimi de durere.

Erau lacrimi de regret.

Regretam cã am fost deranjată.

Nu-i nimic.

O să mă revanșez.

Nu am făcut mare lucru. Doar cît am reușit.

Data viitoare o sã reușesc mai mult.

Îmi promit.

Ai ajuns la finalul capitolelor publicate.

⏰ Ultima actualizare: Feb 08, 2015 ⏰

Adaugă această povestire la Biblioteca ta pentru a primi notificări despre capitolele noi!

Nu are rost.Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum