ÎNTOARCE-MĂ

Prolog

Era deja noapte când mă întorceam îngândurată de la biserică. Străzile luceau în lumina caldă a felinarelor și numai umbra mea mergea în ritm cu mine. Afara era o liniște mortală, neobișnuită.
De obicei, aici era mereu gălăgie, erau mașini și copii care se jucau pe afară, iar Doamna Monna cu Domnul Pati se certau tot timpul.
Eu mergeam încet și savuram aerul rece al lunii septembrie.
La un moment dat, în spatele meu, am văzut o mașină neagră, care a străpuns liniștea. Am continuat să merg și am intrat brusc pe o altă stradă. Doream să fiu singură, cu mine însămi, într-o liniște totală, astfel încât să-mi pot aduna gândurile și să decid ce voi face mai departe cu propria mea viață. Mașina continua totuși să îmi strice atmosfera. Simțeam cum motorul ei huruie și cum roțile îi scârțâie. La început am crezut că este doar o coincidență că această mașină mi-a urmat traseul, însă după un timp și câteva alte străzi alese la întâmplare, mașina s-a apropiat destul de mult de mine. Acum eram ferm convinsă că mă urmărește și am început să fug, neștiind unde mă aflu mai exact. M-am concentrat să fug cât pot de repede,
privind tot înainte. La un moment dat am obosit și am intrat într-o clădire foarte înaltă, pe care nu o știam, deși trăiam în acest oraș încă din copilărie. În interiorul acesteia, am descoperit că totul era decorat în auriu și alb, existau mii de flori, o mulțime de uși, mai multe scări, iar pereții aveau diverse tablouri. Aveam impresia că această clădire este de fapt un imens birou de afaceri. Până să apuc să cercetez tot interiorul, am fost întreruptă de un bărbat înalt și bine proporționat, despre care am realizat că ar putea fi paznicul clădirii.
-Bună ziua, domnișoară! Vă pot ajuta cu ceva?, m-a întrebat bărbatul.
-Vedeți acea mașină neagră de afară?, i-am răspuns eu șoptit, arătând cu degetul spre geam, de parcă ne-ar pute auzi cineva.
-Da!, a spus el privind curios spre mine.
-Ea mă urmărește deja de ceva timp. Ajutați-mă, vă rog din suflet!, l-am implorat eu, ținând cont că aceasta era ultima mea șansă de scăpare.
-Din păcate, domnișoară, acea mașină este a domnului Adamsak și nu cred că el vă urmărește. Liniștiți-vă, vă rog.
Căldura din glasul său a reușit mă calmeze și pe mine, iar bătăile inimii mele s-au mai domolit.
-Doriți un pahar cu apă?, m-a întrebat bărbatul, vizibil grijuliu.
-Nu, mulțumesc frumos. N-am să vă mai rețin. Vă doresc o seară plăcută.
Am pășit grăbită, făcându-i cu mână, iar în timp ce mă îndreptam către ușă, m-am izbit puternic de un trup solid și am simțit instant, pe obrazul meu drept, un material moale, plăcut la atingere,
cu miros puternic de cofeină. În acel moment, un cumul de sentimente mi-a cuprins întregul organism: căldura, plăcere, dorință inexplicabilă și ceva ce nu puteam identifica exact. Nu aveam idee cine este și de ce voiam ca timpul să se oprească în loc, astfel încât să continui să simt acel miros impregnat în materialul fin al cămășii sale de culoare negră, să-i savurez aroma și să-i simt căldura. Nu am habar pentru cât timp am stat strâns lipită de el, însă am fost întreruptă de glasul său masculin și necunoscut.
-Ești bine?, m-a întrebat bărbatul îmbrăcat în negru.
Nu am reușit să-i observ toate detaliile, pentru că am fost acaparată iremediabil de privirea lui seducătoare și rece în același timp, care m-a străpuns.
-Da... îmi pare rău!, m-am bâlbâit eu. Mașina neagră care e acolo... credeam că mă urmărește. Paznicul mi-a spus că este mașina unui anumit domn din oraș, prin urmare a fost doar o neînțelegere. Sunt în regulă, mulțumesc !
I-am zâmbit larg și m-am îndepărtat, încercând să ies din acea situație bizară. Ce Dumnezeu făceam? Ar fi fost mai inteligent să tac, dacă nu știam să vorbesc coerent în fața unui asemenea bărbat.
-Acel domn sunt EU, i-am auzit glasul în spatele meu.
M-am întors șocată și am constatat că, în jurul său, au mai apărut câțiva oameni, înalți și musculoși, îmbrăcați tot în negru. Cred că erau bodyguarzii lui și după ce i-am văzut, privirea mi s-a ațintit exclusiv asupra sa. Nu înțeleg de ce, însă în momentul în care ochii noștri s-au întâlnit, am simțit că nu-l pot privi cu insistență. Pleoapele mi s-au coborât și mă concentram la pantofii săi de lac. Picioarele lui lungi erau acoperite de o pereche de pantaloni negri,
la dungă, iar brațele îi era înconjurate de un sacou cambrat, pe sub care se putea zări o cămașă albă, ușor șifonată, semn al istovirii și al muncii depuse în cursul zilei.
-Urcă în mașină!, mi-a poruncit el cu o voce neașteptat de aspră. Vom discuta totul în interior.
-Nu, mulțumesc! Am să ajung singură acasă, i-am comunicat schimbând direcția de mers și îndreptându-mă în partea opusă a străzii.
-Nu e cazul să te încăpățânezi. Oricum te urmăream deja. Fii o fată bună și fă ce ți se spune.
Auzind ceea ce mi-a spus, am început din nou să fug, însă nu aveam scăpare de această data. Oamenii lui m-au înconjurat,
m-au luat ca pe o pană și m-au băgat în mașină. Am strigat după ajutor, dar nu era absolut nimeni în jur. Eram înspăimântată și-mi simțeam inima cum îmi sare din piept, în timp ce pulsul îmi vuia prin urechi. La un moment dat, am văzut doar negru în fața ochilor.