Fata din tren

Rachel

Vineri, 5 iulie 2013

 Dimineaţa 

Lângă calea ferată zace o grămăjoară de haine. Unmaterial albastru‑deschis, poate o cămaşă, de‑a valmacu ceva de un alb murdar. Probabil că e gunoi, aruncatdin tren, din mers, direct în păduricea de arbuşti de petaluz. Poate că a fost lăsat în urmă de către inginerii carelucrează la partea asta de cale ferată; sunt prin preajmădestul de des. Sau ar putea să fie altceva. Mama îmispunea tot timpul că am o imaginaţie care dă pe‑afară;acelaşi lucru mi l‑a spus şi Tom. Nu mă pot abţine; vădnişte ţoale aruncate la un loc, un tricou murdar sau unpantof singuratic şi nu mă pot abţine să nu mă gândescla celălalt pantof şi la picioarele din care au ieşit.Trenul se pune în mişcare în scârţâit de roţi, zgudu‑indu‑se şi scrâşnind straşnic, grămăjoara de haine se facenevăzută, iar noi ne îndreptăm spre Londra, mişcându‑neuşor, în ritmul susţinut al unui alergător de cursă lungă.

Cineva, în scaunul de alături, oftează neputincios; tre‑nul de mică viteză de la Ashbury la Euston, cu plecare laora 8:04, poate pune la încercare până şi răbdarea unuinavetist veteran. Călătoria ar trebui să dureze cam 54 deminute, dar rar se întâmplă aşa: porţiunea aceasta de şinee veche de când lumea, prost întreţinută, în multe locurifără semnalizare corespunzătoare şi presărată cu şantierenesfârşite.Trenul se târâie pe şine, trepidează în drumul lui,trecând pe lângă hale industriale şi turnuri de apă, podurişi hambare, pe lângă case victoriene modeste, întoarse cuspatele la calea ferată.Îmi sprijin capul de fereastră şi privesc casele caretrec, în succesiune rapidă, pe lângă mine, ca într‑o sec‑venţă de film trasă cu camera în mişcare; ceilalţi nu levăd aşa cum le văd eu; nici măcar proprietarii lor nu credcă le văd din această perspectivă. Mi se oferă de douăori pe zi posibilitatea de a arunca o privire în viaţa lor,doar pentru o clipă. E ceva foarte liniştitor în a‑i privi peoameni în siguranţa căminului lor.Se aude sunând un telefon, o melodie absurd de ve‑selă şi de optimistă. Nu se grăbeşte nimeni să răspundă,aşa că melodia persistă în jurul meu. Îi simt pe colegiimei navetişti agitându‑se pe scaune, foşnindu‑şi ziarele,bătând cu degetele în ecranele telefoanelor mobile. Tre‑nul înaintează, clătinându‑se, legănându‑se în curbă,încetinind în apropierea unui semafor roşu. Încerc sănu‑mi ridic privirea, încerc să citesc ziarul gratuit pe caremi l‑a întins cineva în drum spre gară, dar cuvintele seînceţoşează şi nimic nu‑mi trezeşte interesul. Încă maivăd în faţa ochilor grămăjoara de haine abandonate pemarginea şinelor.

Seara 

Ginul tonic bolboroseşte în cutia din care sorb uşorşi care ameninţă să dea pe afară. Rece şi acidulat, e gustulprimei mele vacanţe cu Tom, din 2005, într‑un sătuc pes‑căresc pe coasta Ţării Bascilor. Dimineaţa ne duceam săînotăm cam un kilometru, până la insuliţa din golf, undefăceam dragoste pe plajele ascunse şi tainice; după‑amie‑zile le petreceam într‑un bar, bând ginuri tonice tari şiamare, privind roiurile de jucători de fotbal pe plajă, agi‑tându‑se haotic, pe nisipurile mareice de după reflux, înechipe de câte 25 de jucători.Mai iau o gură de gin tonic şi încă una, cutia e dejape jumătate goală, dar nu‑i nimic, mai am încă trei înpunga de plastic de la picioare. E vineri, aşa că nu mă simtvinovată că beau în tren. TGIF1. Distracţia începe de acum.Va fi un weekend foarte plăcut, cel puţin aşa ne spuncei de la meteo. Soare strălucitor, un cer fără nori. Pevremuri, am fi mers cu maşina în pădure, la Corly, cuziare şi mâncare pentru picnic, ne‑am fi petrecut toatădupă‑amiaza zăcând pe o pătură, în lumina soarelui, fil‑trată printre ramurile copacilor, am fi băut vin. Sau poatecă am fi stat în curte, să facem grătar cu prietenii noştri,sau am fi mers la Rose şi am fi stat pe terasă, cu feţele îm‑bujorate de soare şi de alcool, lăsând timpul să se scurgă,apoi am fi mers acasă, împleticindu‑ne pe picioare, braţla braţ, şi am fi adormit pe canapea.Soare strălucitor, un cer fără nori şi nimeni cu caresă mă văd, nimic de făcut. Să trăieşti aşa cum trăiesc euîn momentul de faţă e mai greu vara, când ziua e atât de lungă, când umbrele sunt aşa de rare, când toată lumea epe afară, îndeletnicindu‑se cu câte ceva, atât de flagrant,de agresiv de fericită. Este epuizant, şi te face să te simţiprost dacă nu i te alături.Weekendul se întinde dinaintea mea, patruzeci şi optde ore goale care trebuie umplute cu ceva. Duc iar cutiala gură, dar n‑a mai rămas niciun strop.