....

Te voi astepta !

 O privesc calm și nepăsător. O lacrimă i se scurge pe obrazul drept , ușor îmbujorat , și se așterne pe fotografie. Îmi ațintesc ochii asupra ei. Surprindea un bărbat, până în 30 de ani, cu trăsături ferme și privire pătrunzătoare. În primă istanță m-am gândit că i-ar putea fi tată, dar acest gând a fost spulberat repede , căci făptura inocentă de lângă mine nu depășea 16 ani. Mi-era deci ,neclar.N-am așteptat mult până când m-am decis s-o întreb. Și , ca să nu par mult prea indiscret, am grăit liniștit"ți-e frate?" . "frate, da. Tată și mamă. Prieten și soț. Mi-e totul și nimic." La auzul acestora am încremenit de uimire și am început să clipesc speriat. Dându-și seama de nelămurirea mea , a început să-mi explice totul în fraze stângace, vorbin haotic, fără șir, sărind peste unele cuvinte. Înțelesesem esențialul. Băiatul din poză reușise să-i fure inima . Inima copilei . Nimic nou. La 16 ani se întâmplă des, mi-am zis în sinea mea. Toată "suferința" ei se învârtea în jurul unei naive aventuri adolescentine. Aș fi vrut să râd triumfător de spaima ei prostească , să plec de lângă ea cu sentimentul superiorității,s-o umilesc puțin , dar mi-au pierit aceste gânduri când , foarte sigură pe ea , mi-a zis :"nu l-am întâlnit niciodată." Am ridicat din umeri dezorientat. Nu mă pricepeam deloc la aceste probleme și până atunci nici nu m-am gândit vreodată la ele. Mi-a vorbit despre acest bărbat ore în șir. În glasul ei se simțea sinceritatea. Era pură , curată și îndrăgostită. Vorbea atât de frumos încât uitam că e doar o copilă. Zâmbea cu lacrimi în ochi de fiecare dată când îi pronunța numele acestui "Mihai" . Îl lega de fiecare amintire din viața-i simplă . Îl asemăna cu cele mai frumoase lucruri lumești . Nu încetam s-o ascult, căci mi-era imposibil să mă prefac distant de tot ceea ce spunea. Mă interesa și-i savuram cuvintele ca pe o carte captivantă pe care nu-ți mai vine s-o lași din mână. În clipele acelea,nu i-am mai recunoscut ochii. Luceau de febră. I-am contemplat hipnotizat de strălucirea lor stranie. Atât de frumoase-i erau vorbele la adresa acestui bărbat , încât n-am încetat să mă întreb care era pricina tristeții sale. S-a cutremurat la auzirea curiozității mele, firească totuși în situația de față. Expresia feței i s-a schimbat radical. De parcă ar fi coborât în Iad. S-a întristat brusc și și-a coborât din nou privirea. Exuberanța și entuziasmul i-au dispărut în neant. De parcă nici n-ar fi fost ale ei până atunci. Discret, aproape șoptind, mi-a mărturisit că nu avea nicio veste de la el și că-l voia fericit, chiar și departe de ea. Curajul acestei fetițe m-a făcut să tresar. Vântul puternic a întrerupt conversația noastră.S-a ridicat zâmbind , cu fața înlăcrimată, mi-a mulțumit și s-a îndepărtat în întuneric. Am țipat, întrebând-o cum se numește. Eva Andreescu , mi-a răspuns.
Am plecat dezamăgit de starea Evei. Poate că aș fi putut să fac ceva pentru ea. Odată ajuns acasă , am trecut nepăsător peste insistența Mariei,soția mea, care mă bombarda cu zeci de întrebări. N-am putut închide un ochi în seara aceea. A doua zi m-am grăbit către Cișmigiu. M-am așezat pe banca pe care stătusem deunăzi, așteptând-o pe Eva. Însă ea n-a venit. Nici atunci, nici ziua următoare ...anii au trecut și ,odată cu trecerea lor, am conștientizat că n-o voi mai vedea pe tânăra îndrăgostită care m-a fermecat prin dragostea ce i-o purta unui necunoscut. M-am resemnat cu gândul că va crește și va uita.
Ieri, nepoțelul meu, Andrei m-a rugat să ne plimbăm un pic. I-am prins mânuța fragilă și am pornit amândoi , în pas docil, spre Cișmigiu! Doamne, cum mai înfioară vântul frunzele copacilor ! Parcă e același freamăt adormitor de acum 15-20 de ani, când rătăceam în anumite ore ale dimineții pe aleile mai dosnice , care adăposteau zeci de plimbăreți, căutând-o pe Eva. În umbra destrămată de toamnă a parcului , toți copacii ning pete de aur:frunze desprinse de crengi , care se aștern covor moale sub pașii întârziați ai trecătorului plictisit de banalul vieții cotidiene! Îl las pe Andrei să se joace în timp ce eu îmi odihnesc gândurile în grădina asta plină de amintiri. Pe o bancă lăturalnică o doamnă cu trăsături fine e cufundată într-o carte. Nu ezit să mă aproprii de ea, întrebând-o ce citește. "Nu-ți pierde speranta" , îmi răspunde fără să-mi dea multă atenție. În vocea femeii pe care o aveam în față o găseam pe Eva. Să fii fost ea? M-am tot întrebat. Lăsând orice urmă de politețe la o parte , întreb cu îndrăzneală "Sunteți căsătorită,doamnă?" . Îmi răspunde afirmativ zâmbind. "E plecat acum, îl aștept", continuă ea. Ușor dezamăgit îmi îndrept privirea spre Andrei "de 20 de ani îl aștept" . Cuvintele ei sunt însoțite de un gest prin care scoate din coperta cărții o fotografie. Mi-o arată, zâmbește politicos și se retrage.