Încă 10 minute, încă 10 minute si trenul pleacă, pleacă și nu-l mai prind. Pe fața mea, stropii reci de ploaie coboară cu încetul. Pașii mi se fac din ce în ce mai ușori, pe măsură ce alerg. Pantofii uzi, paltonul ud, iar la fel si ghiozdanul meu. ,,Ce noroc pe mine" îmi zic în gând. ,,Tot ce mai urmează este să ud și lucrările pentru facultate sau și mai rău, să pierd trenul". Nu mă gândesc decât la bunicii mei și câți bani au investit în mine, în nepotul lor drag, iar eu, eu pierd șansa vieții mele și totodată, îmi dezamăgesc bunicii din pricina neglijenței mele. Alerg, alerg și iar alerg. Pantofii mei negrii devin din ce în ce mai maro ,culoarea paltonului meu și culoarea pământului cel moale care o data era dur.
Introvertitul de mine, aleargă ,aleargă cum nu a alergat în viața lui. Cu paltonul lung zburdând în spate și valiza aproape deschisă. Simt adrenalina cum îmi merge în vene, ca un șarpe, gata să își apuce prada. Uite așa văd gara ,,Poate că o să ajung într-un fel", însă din păcate gura mi-o ia pe dinainte, iar eu alunec într-una dintre bălțile de apă noroioase, deschizându-mi mâinile din instinct și dând drumul la lucrări.
*
Încă 5 minute, încă 5 minute și trenul nu mai așteaptă. Căzut la pământ cum obișnuiam sa fiu pe terenul de sport, mă uit la lucrările ude și cerneala lor care mai are puțin și se scurge. ,,Ce rost mai are "mă uit întins la cerul care plânge și încerc să găsesc vreun motiv pentru a mă ridica. Stropii se scurg ,iar la fel si timpul meu. 4 minute...3 MINUTE. "Haide Vincet, ridică-te și nu mai fi pămpălău". Mă ridic în vene, iau lucrările ude , îmi iau avânt și dispar în ploaia nesfârșită. Piciorul doare și iar doare, dar continui să alerg, continui să alerg pentru bunica si bunicul, pentru cariera mea, pentru mine si pentru tine. Continui să alerg pentru că trebuie, continui să alerg pentru că n-am scăpare , de mine, de visurile si gândurile mele , n-am scăpare și n-am scăpare ,n-am scăpare de tine mamă. Picioarele îmi alunecă pe podeaua lucioasă si nocivă, picăturile dansând pe pantofii mei. "N-am sa-l prind, n-am nicio șansă". Valiza mi se deschide încetișor căzând din ea câteva cărți. "Nu mai contează , continuă să alergi" îmi spun. Ajung pe peron, văd trenul ,lung cei drept și destul de încărcat. "Am făcut-o am ajuns ,am reușit", dar iar gura mi-o ia pe dinainte, căci nu am avut niciun interes să mă uit la ceas.
*
Trenul pleacă, pleacă și nu-l mai prind. Niciun minut, nicio secundă ,doar eu stând neștiind ce se întâmplă. Compartimentul meu era de abia în capătul celălalt, iar mânerul ,de mânerul ușii ce să mai spun. Trenul își anunță plecarea cu un țipăt asurzitor care mă trezește din transă. Începe a pleca încetișor parcă zicându-mi: Ha n-ai reușit,ce-ai să faci acum. îți arăt eu ce voi face, îi răspund trenului din mintea mea. Așa că alerg din nou, și mai repede și mai zdravăn și fiind și mai impulsiv ca niciodată. Las valiza in urmă ,la fel și paltonul,având în mână doar lucrările cele purtate de vreme, care nu mai au o șansă atât de mare de supraviețuire. Ochelarii mi se agită pe fața, mai având puțin și se lasă purtați de vânt,iar pentru a le ușura treaba,îi las în urma și pe dânșii.
Încă puțin, încă puțin mai am și reușesc. Îmi întind brațul ,la fel și degetele mâinii,dar tot nu sunt destul de aproape. O îndrăzneață și prostească idee îmi vine în minte,oricum altă variantă n-aș avea. Mă arunc cu tot corpul,cu brațul și degetele deschise spre mâner, simțindu-mi toată durerea din corp provocată de aceste momente în vene, și ce sa vezi,la nicio secundă de aruncare sunt deja cu mâinile și picioarele cleștate de bara ușii. Fericirea își face brusc apariția și mă îndrumă să scot un țipăt de bucurie și extaz. DAR din nou gura mi-o ia pe dinainte,căci un stâlp mă izbește pe neașteptate,iar eu,cu corpul meu plăpând ,cad pe pământul dur și aspru,simțindu-mi oasele izbindu-se și tipând de durere.
