Aparținând lui

1

   Mă gândesc cu groază la începutul anului al doilea de facultate. Nici măcar nu am simțit cum a trecut vara. Am impresia că nu am făcut prea multe, iar asta mă macină. Gândurile acestea au năvălit în mintea mea, în timp ce stăteam în pat, somnoroasă, abia având energie să mă ridic.
    Pot spune cu toată rușinea că eu, în absolut fiecare dimineață, nu mă pot sincroniza în așa fel încât să nu intarzii. Chiar dacă mă trezesc cu două ore înainte, stau tolănită în pat până intru în criză de timp. Această dimineață este însă altfel. Fiind prima zi din anul al doilea de facultate, am decis să mă organizez. M-am trezit la șapte și mi-am făcut o ceașcă de cafea, cu ajutorul căreia, ziua mea este mereu un pic mai senină. Mi-am făcut un sandwich cu unt și gem de căpșune și m-am dus pe terasă, pentru a respira aerul curat și rece al dimineții.
      Oare ce se va întâmpla azi? Ceremonia va fi asemănătoare cu cea de anul trecut? Sper să nu o dau în bară iar..
       Întrebările ce mi-au trecut prin cap, la care nu am un răspuns încă, au fost întrerupte de sunetul alarmei. Am sărit de pe scaun, făcând ceașcă să tresară în mâinile mele amorțite, grăbindu-mă înspre bucătărie pentru a o opri. Expir ușurată când zgomotul asurzitor se oprește și mă duc să verific dacă fratele meu mai mare, Jake, s-a trezit. Desigur că nu! Doarme dus pe canapeaua din sufragerie, având în față, pe masă, un șir de sticle de alcool goale. Toată încăperea este învăluită în acel miros absolut dezgustător , care îmi provoacă greață. Ies tiptil, ținându-mi respirația până când ajung în dormitor.
         Un oftat îmi scapă la gândul că Jake se transformă ușor ușor în tatăl nostru. De câte ori încerc să îl conving să nu mai consume alcool, îmi spune că așa va face și îl găsesc în fiecare noapte beat mort.
         Nu am timp să mă gândesc la asta acum. Mă dau repede cu rimel, îmi prind părul într-o coadă și mă duc la șifonier.
Ce ar trebui să port azi? Scot o rechie neagră, cu un decolteu în V și una bleo, cu umerii goi. Timpul nu îmi permite să stau foarte mult pe gânduri, așa că o aleg pe cea neagră, pe care o asortez cu tocurile mele de ocazie. Mă îmbrac, îmi iau geanta și ies pe ușa.
        Prietena mea, Clara ar trebui să apară în orice clipă. O apreciez foarte mult că face acest sacrificiu pentru mine și ocolește atât doar pentru a mă duce la facultate cu mașina.  Mă scutește să merg cu autobuzul, în care nu vreau să mai calc decât în situații de urgență și de nevoie.
       A întârziat deja zece minute, așa că am decis să o sun.
       -Ce faci? Unde ești? o întreb eu pe Clara.
       -Vin în cinci minute, zice ea. Îmi dau seama că e nervoasă după tonul pe care îl abordează.
        -S-a întâmplat ceva?
        -Nu, nimic, doar am dat de un dobitoc în trafic! Hei, alo, e sens unic, ce cauți aici? se aude ea urlând prin difuzor.
          Mă bufnește râsul instant, așa că închei apelul, pentru a nu se enerva mai tare din cauza reacției mele. Ador să o aud enervându-se în trafic. E așa haioasă!
          Într-un final ajunge în fața complexului de apartamente. Țînând cont că tocmai am auzit o ceartă de-a ei în trafic, ea tot arată absolut splendid. Șuvițele sale negre se împrăștie pe umeri, făcând-o să pară mai matură. Are o rochie roșie, mulată, cu spatele gol și un decolteu mic circular, iar în picioare, niște sandale cu toc. O studiez din cap până în picioare și îi spun:
          -Cineva a decis să se aranjeze azi!
          -Cine vorbea? spuse ea, ușor amuzată.
      Mă urc în Audi-ul sau de culoare gri închis, în care mă simt mereu extravagant. Aceasta e mașina visurilor mele, dar e mult prea costisitoare, iar eu am alte cheltuieli.
       Parchează vehiculul în fața facultății și mă întreabă:
       -Ai emoții?
       -Bineînțeles că da, doar nu mă știi? Tu nu ai?
       -Din nefericire, și eu am.
     Ajunse în curte, îngrămădite în mulțimea de  persoane, așteptăm să  înceapă ceremonia. Nu e mare lucru. În fiecare an este la fel, din cele auzite de la cei mai mari. Se adună toți profesorii pe o scenă, ne urează succes, se aruncă cu baloane și confetti și se pune muzică.
     În primul an, când nu știam ce se va întâmplă și nici nu o cunoșteam pe Clara, stăteam ascunsă într-un colț, timidă, în așa fel încât să nu ies în evidență.       
     Anul acesta e însă diferit. Toți profesorii apar îmbrăcați în negru pe scena spațioasă, având o expresie melancolică. Oh nu... Sper că nu e ce cred eu că e.
       Doamna rector stă în față și, cu greu, începe să vorbească:
     -Pentru cei care nu știau până acum, doamna Diana Collins a decedat în urmă cu două luni..
     Îi arunc o privire Clarei. Am un nod în gât și nu-mi pot aduna cuvintele nici măcar să vorbesc. Doamna Collins a fost ca o a doua mamă pentru mine. O femeie cu principii, un model de urmat. Era profesoara noastră preferată dintre toți.
      - Nu-mi vine să cred, spuse într-un final Clara! Sper că e o glumă!
      Și eu sper asta, dar sigur nu e o glumă. Doamna rector nu glumește cu asemenea lucruri.
      -Se află la parter, lângă bibliotecă, un altar de flori și lumânări, continuă ea. Va veți putea semna acolo pe o foaie, pentru a va împărtăși gândurile, în mod anonim, pentru doamna profesor. Totuși va rog, fără prostii! Și știți toți la ce mă refer!
     Încep să chicotesc, împreună cu mulți alții, la auzul acestor vorbe.
     Spațiul este ales cu foarte mare atenție. Biblioteca era locul unde doamna Collins își petrecea în general timpul. Era o profesoară de fizică, dar, spre surprinderea mea, avea o pasiune pentru citit, exact cum am și eu. Jumătate din orele de fizică erau pline de discuții despre literatura clasică, unde, desigur, eram inclusă.
      Profesorii se retrag de pe scenă, iar noi ne îndreptăm înspre bibliotecă, alături de ei. Este o gălăgie enervantă, care mereu m-a deranjat, dar, într-un moment de tăcere, se aude o voce de băiat.
        -Ce e cu porcăria asta de ceremonie?