Creatie propie (sa-mi spuneti daca va place)
“Aripi de copil”
-tema: calatoria-
Ce e mai greu pe lumea asta: să creezi amintiri sau să încerci să le uiţi? Fiecare are o poveste şi o mască de arătat , dar nimeni nu vrea să se arate cu adevărat. Am călătorit secole prin infinit şi nu am găsit nicio stea care să mă lumineze. Universul are stele numai pentru domeniul fantasticului , iar eu cum aş putea face fată atâtor sclipiri ?! Cum asemănăm noi , oamenii , lucrurile profunde cu stele si cum uităm la fel de repede că ele ne-au adus pe culmea creatiei!
Sunt într-un simplu tren ce ţine să mă ducă înapoi . Am rugat razele de soare să-l repare , dar se pare că s-au ascuns dupa nori şi a trebuit să o fac singură . M-am descurcat , dar din păcate m-a dus în altă viaţă , când eu cântam sub lună balade tragice despre viată . M-am speriat atat de tare când am văzut cerul noros ce punea stăpânire pe sufletul meu gol, devorându-l de orice fir de mătase. Apoi am fugit printre rânduri şi m-am ascuns după cuvinte, pentru că nu am ştiut să lupt cu săbii din lemn. Am închis ochii si m-am trezit într-un ocean. Era întuneric, doar o fereastră mică ce-mi lumina calea către cer. Stelele mă chemau să le cant , dar eram captivă în mirajul apelor. Nu se vedea mare lucru decât o mare de întuneric ce părea că înghite şi gânduri. Mă simţeam abandonată de propia conştiinţă . Mă trădasem cu regrete , iar acum rămăsesem singură, cu durerea mea pe fundalul cuvintelor grele adresate de flori nemuritoare. Spatele meu s-a lipit de sticla rece a valurilor, iar privirea mi-a căzut pe o parte a oglinzii . Se vedea o mica crăpătură , aşa că mi-am împins durerea acolo , spărgând cu puterea minţii , zidul de suspine al inimii. Cădeam în gol. Prăpastia fusese descoperită , iar eu căzusem cu toată voia în adâncul ei , pătrunzând-o cu mintea. Mi-am lăsat să zboare sentimentele şi în momentul acela am fost liberă. Abisul în care pătrunsesem dispăruse , iar acum dansam printre lanuri de porumb cu privirea spre cer şi zambeam vremii. Nu avea să dureze mult fericirea , aşa că vântul m-a luat pe-o aripă de-a sa si m-a trimis pe o insulă . Am zâmbit păsărilor ce treceau să-mi vadă iubirea, doar ca eu nu mai aveam de mult dragoste , aşa că le-am răspuns cu răbdare. Nu mi-au vrut chipul resemnat , aşa că mi-au trimis o pană ca să pot zbura acolo unde-mi este locul . Ştiau şi ele că trebuie să plec acasă.
Clipisem de două ori şi ajunsesem pe podul unui râu învolburat. Sunetul apei îmi îneca gândurile reci , purtându-le pe alte lumi. Păşeam uşor , de teamă să nu rup firul timpului. Îmi era prea frig să mă apropii de albastrul cernit al fluviului. Reteaua imensă de nori se instaurase deasupra podului , părând a captiva pământul cu tunete şi fulgere . Înghiţind în sec , m-am apropiat de marginea scândurei şi am plutit uşor , prinsă de o rază rătăcită. Plecam din nou , pe alte meleaguri şi niciodată nu aterizam unde trebuia. Acum , orgi colosale cântau sonete dulci pe ultimii paşi ai soarelui . Simţeam cum linia subţire a apusului trasa pe pielea mea conturul unei nopţi .
Mi-am pus centura , iar trenul a plecat . Nu mai avea nevoie să fie reparat. Acum şi el era bine . Nimeni nu mai avea să-l strice .
Mi-am vorbit mie insămi cu nişte cuvinte simple ce nu au făcut decât să sublinieze aerul pe care-l respir sub soare. Nu e greu să călătoreşti , deşi cere timp , dar orice lucru bun necesită timp. Poate şi eu am nevoie de el ca să mă pot regăsi şi cunoaşte calea. Am străbătut multe cărări , ca să le pot număra, dar ştiu că din fiecare am luat ce am avut nevoie . Acum pot rezista o vreme , printre primăveri, ca după aceea să-mi scriu poemele pe frunze de laur , iar vântul să le duca-n lume . Şi poate peste decenii cineva îmi va citi versurile şi se va întreba dacă e real.
