"O studiez mereu atentă. Mă uit la forma ei de fiecare dată când apuc, observând că are una identică cu a mea. Face exact aceleaşi mişcări ca ale mele şi se deplasează la fel de repede ca şi mine, de fiecare dată când are ocazia. Este mereu prezentă, fiindu-mi tot timpul aproape. Da, aţi ghicit - este vorba despre umbra mea. O umbră unica, ce-mi ţine mereu companie, în special în prezenţa luminii. Niciodată nu s-a despărţit vreodată de mine. Dimpotrivă. Mi-a fost mereu alături, mimându-mi fiecare mişcare, fiecare gest, orice. A crescut şi încă creşte împreună cu mine. Ea pare a fi ceva ideal pentru oricine. Până şi cel mai singur om din lume nu e atât de singur.
De fiecare data când îmi întorc capul, şi ea face acelaşi lucru. Singurul lucru ce ne diferenţiază una de cealaltă, este faptul că ea nu mimează aceleaşi expresii ale feţei ca şi mine. Uneori mă întreb dacă şi ea îmi zâmbeşte mie, când eu îi zâmbesc ei. Nu-mi pot da seama de asta, căci corpul ei, din cap până-n picioare, e complet întunecat. Îsi ascunde orice sentiment după acea mantie neagră. Oare ce vrea sa înfăţişeze ea, cu adevărat ? O parte din noi, dar una mai întunecată ? Sau un simplu demon, ce ne urmareşte ? Sau, eu ştiu, poate ambele ...
Toate aceste întrebări mă bagă în dubii mari. Înca nu sunt sigură dacă ea chiar este atât de prietenoasă pe cât cred, căci, atunci când un loc este întunecat, ea dispare. O caut, o caut... Dar nu e mai nicăieri. Dispare undeva, în întuneric. Pleacă, insa nu se ştie unde. Probabil spre un loc la fel de întunecat precum ea însăşi.
Zilele trec, aceeaşi poveste. Nimic straniu nu se întâmplă. Deja pare plictisitor s-o mai privesc, aşa că am decis s-o ignor, făcând ceva în fiecare zi, fără ca măcar s-o privesc. Doar uneori îmi mai scăpa privirea pe câte un perete mai deschis, în plină zi, s-o mai văd. Totuşi, aceasta îmi dădea un sentiment ciudat. Simţeam o energie negativă din partea ei. Şi o simţeam tot timpul, de fiecare dată când o priveam.
Timpul trece. Mă simt tot mai rău în prezenţa ei. Nu mă simt în siguranţă. Am tot felul de stări ciudate, însă nu pot să-mi dau seama de ce. Parcă nu mă simt eu însumi. Lumea din jur se schimbă. Clădirile se dărâmă, oamenii parcă dispar.
Decid să mă desprind puţin de realitate. Ajungând acasă, observ lucrurile dezordonate şi împrăştiate. Fug repede până în cameră, unde văd acelaşi lucru. Însă ce era diferit, era faptul că înăuntru era întuneric, jaluzelele fiind trase, iar televizorul era aprins. Cu toate acestea, el nu era în funcţiune, fiind afişaţi doar nişte purici albi şi negri ce mai luminează puţin camera. În mijlocul ei, văd un scaun. Ce caută acesta aici ?
Îmi ridic uşor privirea. Văd o umbră. Îi urmăresc cu atenţie mişcările ce se văd pe perete. Se aşază pe scaun, după care îşi pune o frânghie la gât, strânsă destul de bine, apoi dă drumul picioarelor și totul se încheie, rămânând neclintită.
Sunt confuză. Nu pot să-mi dau seama de ceea ce se întâmplă. Mă gândesc şi mă gândesc, dar nimic. Frigul se lasă în cameră. Sunt învăluită din nou de acele sentimente ciudate. În acest timp, îmi dau seama însă de ceva: aceea era umbra mea..."
