Jurnalul unui insotitor de bord

1

Odata cu trecerea timpului , viata incepe sa isi puna amprenta pe chipul nostru iar mai apoi pe inima noastra.

Intrebarea este cum putem sa trecem si noi odata cu acesti ani intr-un mod placut,cu totii ne punem intrebarea asta macar o data in viata cand simtim ca, anii necrutatori deja incep sa isi spuna cuvantul.

Asa incepe povestea mea,a ta care e?

Ma trezesc la frageda varsta de 18 ani cand trebuie sa stii deja ce vei face cu viata ta in urmatorii ani si pe ce te vei focusa mai mult,vor fi oameni care vor alege sa se dedice in totalitate familiei dar vor fi si oameni care au crescut intr-un mediu nu tocmai placut asa ca hotarasc sa se dedice viitoarei lor cariere.

Ei bine ,eu am facut parte din a doua categorie de oameni pentru care gasirea unui loc de munca era o mare problema,fiind o persoana care voia sa lucreze intr-un domeniu care sa o atraga.

Problema era ca odata cu lipsa unei familii care sa te sfatuiasca si sa te ajute in rezolvarea acestei dileme venea si lipsa de incredere in propria persoana,facand gasirea unui loc de munca perfect mai dificila decat era deja.

Odata cu terminarea liceului s-au terminat si anii in care puteam visa liber la o viata distractiva si plina de aventuri,am fost impinsa de soarta sa fac o decizie importanta intr-un timp mult prea scurt.

Sa va explic,

eu faceam parte din categoria oamenilor care ajung la varsta majora si nu au niciun vis pe care sa il urmeze,nu eram ca majoritatea copiilor care aleg un lucru la taierea motului si isi traiesc viata urmand acel vis de a-si indeplini dorinta de a face acel lucru,eu nu stiam de cand m-am nascut ca vreau sa fiu asistenta medicala sau avocat .

Tot ce stiam era ca imi place sa scriu,vedeam scrisul ca pe un mod de a-mi descrie starile si emotiile fara a fi nevoita sa discut cu cineva despre ele,o persoana care avea mai tarziu sa ma raneasca ,tradandu-ma.Dar asta e alta poveste pe care nu o voi povesti aici.

 Da, ai inteles bine!

Imi era frica sa cred in oameni si am avut probleme destul de mari cu adaptarea intr-un nou oras ,nu eram o persoana prea sociabila desi stiam in interiorul meu ca vreau sa cunosc cat mai multa lume si sa ajut oameni ,inca nu stiam in ce mod imi doresc sa fac lucrurl acesta dar urma sa aflu mai tarziu.

In 2019 m-am inscris la o facultate pe care nu mi-o doream cu adevarat in momentul respectiv dar care imi putea oferi sansele sa am un loc de munca stabil si din care se castiga si bine.

Totul a mers bine dupa examenul de admitere ,examen pe care l-am urat din toata inima,nici nu credeam ca voi reusi sa il iau dar in final rezultatele dupa admitere mi-au permis sa ajung sa studiez la Facultatea de litere,specializarea ENGLEZA-ITALIANA.

Dupa prima sesiune de examene,starea mea psihica incepea sa ma doboare,ma vedeam prinsa intr-un loc care nu ma atrage dar in care eram nevoita sa raman,asa ca am ramas cu 2 restante inca dupa prima sesiune.

De frica reactiei familiei mele am incercat sa le ascund,pana in momentul in care m-am vazut obligata sa le spun, deoarece erau examene care trebuiau platite.

Mereu o sa fiu recunoscatoare profesorilor din cadrul facultatii care au fost adevarate modele de urmat si care isi dadeau tot interesul.

Desi prima zi de curs nu a fost cum ma asteptam iar cererile erau deja mari,nu era o facultate unde poti sa inveti o limba straina ,asa cum ma asteptam eu,trebuia sa o stii deja si aici o perfectionai. Din prima zi mi-am dorit sa plec acasa,dupa cum spunea un drag profesor "Daca nu intelegi ce se vorbeste in aceasta sala inseamna ca locul tau nu este aici",noi crezand ca suntem acolo pentru a invata,buna gluma.

Dupa multe obstacole am reusit sa ajung in anul doi,cand nebunia a inceput sa se desfasoare,Virusul COVID-19 a intrat „in vigoare" asadar toate unitatiile de invatamant au optat pentru predarea cursurilor online,era ocazia perfecta sa anunt acasa ca vreau sa incerc altceva,un altceva care urma sa imi schimbe viata in urmatoarele 6 luni.