Legenda Oracolului
Noaptea aceea nu prevestea nimic bun.
Luna ranjea celor ce nu aveau somn, iar stelele erau neobisnuite. In aer plutea un iz infiorator ce te facea sa te inchizi in casa si sa te rogi Zeilor sa-ti crute existenta.
O ceata deasa poposea peste regat, impiedicand privirea regelui Isidor sa se scalde in luminile cetatii. Regele se afla in vana sa cu apa calduta, adusa in ulcioare cu decoratii in forma de crini, poleite cu aur pur. In fata cazii de marmura, cele doua vrajitoare incatusate il priveau cu teama si neincredere.
-Zeii iti vor blestema zilele, sopti Antha, vrajitoarea mai tanara.
Regele privi buclele ei blonde ce cadeau pe umerii albi, apoi ii urmari ochii mari si verzi ce ascundeau aura puterii sale.
-Zeii nu ma pot atinge! rase Isidor.
O sclava intra pe usa tinand in maini o tava de argint. Se apropie sfioasa, tinandu-si capul plecat si inmana regelui ei un pocal plin cu vin rosu ce spumega. Isidor il dadu peste cap, apoi facu un semn si sase domnite intrara in apa, langa el.
-Puterile lor te pot atinge, rege al meu, dar prin alta persoana, prevesti Jeanné, cealalta vrajitoare incatusata.
-Ce vrei sa spui?
Furia ii intuneca ochii maslinii regelui, iar vrajitoarele isi plecara capetele de teama. Antha intredeschise buzele si un abur gros iesi dintre ele.
-Am avut un vis. Era o fata, inofensiva, pura si inocenta, dar cu puterile crescande. Doar ea iti poate invinge necromantele, rege al meu!
-Nu exista suflet pe aceasta lume care sa-mi invinga necromantele, vrajitoareo! tuna el furios. Cine e aceasta fata?
Antha ridica privirea si ochii ei prinsera o sclipire salbatica,in care se ascundea speranta.
-Nu i-am putut vedea chipul, insa mi s-a prezentat sub numele de “Oracol”!
***
-Te rog, Zeu al Cerului! Vino pe ai tai nori si uda Pamantul! Totul in jur moare si eu nu pot face nimic. Te implor…!
Faytah, o fiica a saracelor locuitoare ale cetatii se inchina Zeilor, in speranta ca acestia ii vor asculta ruga si se vor indura, trimitand ploaie peste pamanturile secatuite. Isi ridica privirea catre cer si ofta, apoi se ridica in picioare, gandindu-se la mama ei ce se chinuia sa faca o paine aproape din nimic.
-Nu voi inceta in a ma ruga Voua! Fie-va mila de noi!
Glasul ei se franse si invinsa, se intoarse cu fata catre cetate. Ceata incepea sa stapaneasca imprejurul, de aceea Faytah trebuia sa se grabeasca. Isi aduna ofrandele de flori moarte si vru sa plece, dar inima nu ii dadea voie.
Pamantul se zgudui, prima data incet, apoi din ce in ce mai puternic, facand-o pe fata sa se dezechilibreze si sa cada, lovindu-se la cap. Expira un abur profuns si inchise ochii, cazand intr-un somn adanc.
Cand isi reveni din lesin, ceata se risipea si ochii ei cazura pe patru siluete ce indeplineau un ritual, in partea opusa cetatii. Faytah clipi des si incerca sa se ridice, dar ameti.
Cantari de slava ii faceau capul sa vajaie,urechile sa doara,si sa opreasca sunetul era in zadar. Reusi sa se ridice de jos si observa in mijlocul acelor siluete ce se dovedira a fi patru fete, un barbat gol. Curioasa, se apropie.
