În revărsatul zorilor

Capitolul 9

    Lizzy schimbă pensula groasă cu una mai subțire și îi înmâuie vârful curat în culoare neagră. Finisajele erau întodeauna cele mai grele, dar nu avea să renunțe după trei ore de muncă continuă. Va reuși cumva să ducă la bun sfârșit ceea ce-și pusese în cap. Luă o scurtă pauză, timp în care își masă încheietura amorțită și își întinse picioarele înțepenite, de la genunchi în jos. Înlătură rapid câteva tuburi de culori ce nu-i mai foloseau de acum și se apropie mai mult de pânza ce reprezenta portretul a două chipuri învăluite în iubire.

   Primul era surprins dintr-o parte și aparținea unei femei trecute de prima tinerețe. Deși nu i se putea vedea ochii, femeia avea un zâmbet larg ce i se întindea de la o ureche la alta. În mâinile ei ținea un copil. O fetiță de câțiva anișori, cuibărită la pieptul mamei, cu ochii înnotând în lacrimi și fericire. Lizzy zâmbi mulțumită de rezultatul final. Datorită perseverenței de nestrămutat, reușise să surprindă cu exactitate sentimentul ceresc al relației speciale dintre o mamă și fiica ei. Era tabloul perfect.

   Lizzy oftă apăsat, în timp ce admira pictura finalizată. Spera ca Amaliei să-i placă și suferința ce o chinuia prin faptul că era orfană, să fie oarecum ameliorată de acest cadou.

—Lizzy! Ești gata?

   Vocea cunoscută a Fionei răsună de jos până sus pe scări și ajunse tocmai la ea. Zâmbi alarmată. Nu era.

—Vin imediat, strigă în schimb și se ridică în picioare dintr-o săritură.

   Își desprinse părul din coada ce-i atârna în vârful capului și combină fusta neagră, simplă pe care o purta deja cu o bluză roșie, de toamnă. Nu avea timp de alte îmbunătățiri ale aspectului fizic, ci apucând pânza ce încă nu se uscase bine o zbugi pe scări în jos.

—Iartă-mă Fiona! Ai așteptat după mine?

—Nu. Tocmai am venit de afară. Filip a fost bun cu mine și mi-a încărcat pachetele pentru copii.

—Te-aș fi ajutat eu dacă aș fi știut.

     Fiona dădu ușor din cap, privind curioasă la obiectul din mâna ei.

—Ce-i acolo?

   Lizzy se fâstâci rușinată. Nu mai spusese nimănui din familia Howard că se îndeletnicea cu pictatul. Era o pasiune pe care o practicase prea puțin în ultima vreme și acum o strângea în spate gândul că își pierduse îndemânarea cu care altă dată cucerise privirile decanului din facultate.

—U-un cadou pentru Amelia de la orfelinat.

—Pot să văd?

   Lizzy învățase deja: curiozitatea Fionei nu era un lucru căruia puteai să te împotrivești așa că se apropie de ea și duse tabloul la nivelul ei. Cercetă amănunțit privirea Fionei căutând vreun semn al amuzamentului sau al neplăcerii, dar fu uimită să surprindă doar admirație și uimire.

—Elizabeth Dryer! Pe cuvânt dacă nu ești talentată! Și nu ai spus niciun cuvânt legat de acest talent misterios al tău.

   Fiona o privi pe sub gene, mustrând-o pe un ton jucăuș.

—N-am știut că v-ar interesa, doamnă.

   Făcu o plecăciune serioasă, demnă de curtea Împăratului Napoleon, știind cât de mult ura Fiona modul oficial de adresare. Fiona prinse intenția de tachinare dar un moment mai târziu chipul îi redeveni serios.

—Lizzy, te apreciez mult pentru gestul tău. Este foarte frumos din partea ta să te gândești la Amelia. Se va bucura negreșit de cadoul tău.