ABEL

1 - ABEL

Deși însetat am renunțat să caut, să mai sper
Unele vor ceva din tine, dar n-au ce să-ți ofere

Am învățat că poți crea cu orice fată specialul
Prea ușor m-am aruncat fix pe tavă ca fraierul
Ochii des confundă realitatea cu nevoia
Eu vreau doar loialitatea și să simt chemarea
Observ că în fața lor pare că am de piatră fața
Ce simt pe interior habar n-ai cum arată rana

•🌼•

Simt briza în păr, și răceala aerului cum îmi pătrunde în haine. Mă îmbrăcasem subțire azi. Arunc încă o privire peste balustradă, și mă asigur că nu mai e nimeni prin preajmă. Apuc de ușa ruginită a căminului de pe acoperișul clădirii din preajma clubului și merg țintă la scări. Era mai sigur, și profitam de orice oportunitate să-mi lucrez mușchii. Încasai pumnii altfel când aveai ceva masă musculară pe tine.

Futu-i, e al dracului de frig, mă zgribulesc ca un pui golaș, și sunt distras pentru câteva clipe, când ies din bloc.

— Tu, stai pe loc! aud strigând din dreapta mea, o fată cu părul creț, vâlvoi în bătaia vântului, cum se chinuia să-i prindă din urmă pe doi tipi cu un scuter care păreau că-i furase geanta.

— Calc-o! strigă cel din spate de parcă fata mărunțică și slăbuță care mai căra și un troller imens după ea, avea să îl prindă ca prin magie din urmă.

— Vă omor! strigă și mai tare, trăgând de troller cu ultimele puteri, că mi se face milă. Tu de acolo, fă ceva! mă împinge și brusc mă trezesc din starea letargică.

Trebuie să fie astenia de toamană.

— Hă?

— Urcă-ți curul pe trânciul ăsta de bicicletă și prinde-i din urmă, apucă de coarnele bicicletei mele și o scutură ușor, cu o privire fioroasă și un accent spurcat de capitală.

Hă? Ce e asta? După ce că o făcuse trânci, mai îndrăznise să o și atingă. Cât tupeu!

— Ce vorbești, pramatie mică? Și când te gândești că aproape mi se făcuse milă de tine, și voiam să te ajut. Dar la ce gură mare ai, nici că mă mai obosesc.

— Te plătesc! o spune din senin și nici nu trebuia să spună mai multe, că zbor pe lângă blocurile pe unde știam că își fac veacul Bebeluș, și Alunecosul.

Tipii ăștia n-au scrupule. Cum îndrăznesc să jefuiască o făptură atât de delicată din capitală.

Bicicleta mea super veche trosnește din toate părțile, și pot să fac pariu că nu mai prinsese viteza asta nici când era nouă, dar aud scuterul care se oprește în gangul de la tomberoane, și îmi las bicicleta lângă prima ghenă.

— Huhu! Ce-am prin de data asta?

— Să vedem, față de bebeluș începe să deschidă fermoarul genții Louis Vuitton care pare destul de originală, și mă grăbesc să intervin.

— Ia-ți labele unsuroase de pe geanta aia, Bebeluș nenorocit! fac doi pași amenințători spre ei și îi văd cum se retrag, și se pun în gardă.

— Hă?! Tu cine dracu mai ești? Vrei să mori?

— Cred că te mănâncă pielea, bebe.... îmi dau gluga jos de pe cap și oftez, pierdzându-mi răbdarea.

— E piciul ăla de la meciurile de vineri, Alunecosul îi dă un cot și trage de geantă.

— Ce vrei? Bebeluș nu se lasă și refuză să coopereze.