Spin Off Liceul Northway
Dacă doi oameni se iubesc, e suficient să fie un final fericit?
Abel a avut din totdeauna o viață grea. A simțit greutatea care avea să pice pe umerii lui, încă de la naștere.
Tabloul de familie fericit nu există. Ei doar z...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Dragostea e ca o groapă, draga mea Cred că am căzut în ea, Dar simt că nici nu aș mai pleca. Te văd ca pe o călătorie, draga mea Ține-mă pe drum, Noi nu avem punct final Suntem eterni în ,,acum"
*🌼*
Alerg către școală și înainte să deschid ușa principală, îmi trag sufletul și îmi dau seama că nu reușisem să-i dau telefonul. Îl voi mai păstra puțin.
Intru pe hol purtând uniforma bine apretată de bunica, și ghiozdanul de la Prada pe care tata mi-l făcuse cadou de ziua mea, anul trecut când am împlinit șaisprezece ani, iar acum, nu mă așteptam la un asemenea cadou ținând cont de situația în care suntem, dar speram să primesc ceva frumos, pentru că făceam șaptesprezece luna viitoare.
Aud șușoteli din toate părțile, de parcă eram un nou exemplar de la circ, proaspăt expus în vitrină.
Fără să îi bag în seamă, caut biroul directorului, pe care după ce-l găsesc și intenționez să bat la ușă, dar cineva mi-o ia înainte și intră, trântindu-mi ușa în nas.
— Ce naib... mormăi și-l văd cum îmi aruncă o privire serioasă, după care mă prinde de cap și mă mută mai încolo de parcă era gheara de la aparatul cu cadouri din mall, iar eu vreun papițoi din ăla urât.
— Tu nu știi să bați la ușă, golane! un glas matur zguduie ușa lăcuită și împietresc.
— Am bătut, minte cu nerușinare.
— Crezi că poți să chiulești cu zilele, și apoi să apari ca și cum nu s-a întâmplat nimic?
— Am avut probleme în familie.
— Ce probleme în familie, Hahn? Crezi că poți să vii cu scuza asta la infinit, și eu să-ți înghit găluștele ca ultimul gâscan.
— Păi... Da. Adică nu... adică.
La naiba! Avea să intre în probleme.
— Bonjour! intervin, crăpând ușa, cu un zâmbet enorm pe chip. Se poate?
— Sigur, directorul se ridică de pe scaunul lui și vine să mă întâmpine. Tu trebuie să fii noua elevă din Franța.
— Sunt Sally Dixon, zâmbesc politicos, și îmi arunc o privire pe rebelul în trening care părea nerăbdător să plece, și deloc interesat de mine, sau de discuția noastră.
— Domnișoară Dixon, ce onoare! barbatul îl ignoră total pe băiatul de lângă mine și mă invită să stau jos, de parcă nici nu exista.
— Trebuie să plec la ore, refuz politicos și-mi ridic mainile în dreptul pieptului, dar nu pot să nu-i observ schimbarea de ton.
— Ceai? Sunt sigur că în Paris îl serviți cu croissante, dar noi aici îl servim cu lapte.
