~ Jurnalul miresei ~

Capitolul I

,,Vineri, 12Iulie - Mai sunt doar 9 zile până la nunta mea iar eu trebuie să plec peste ocean, în America...."

       Avionul decolase de câteva minute, dar Ayda nu-şi găsea o poziție confortabilă pe scaun. Au străbătut deja o parte din continent, dar mai erau destule țări de străbătut şi oceanul Pacific. Lărgi strânsoarea centurei de sigurață în speranța confortului care nu veni. Oftă exasperată. Se pregătea să-i zică ceva mamei sale, dar aceasta i-a luat-o înainte.

— Termină, Ida! îi ceru mama pe un ton mustrător. Te porți ca un copil nu mai mare de trei ani.

— Nu e adevărat. Unei fetițe de trei ani nu i s-ar putea întâmpla aşa ceva. Un dezastru ca ăsta!

— Cel puțin încearcă să te bucuri de călătorie.

— Nu pot! Nunta mea e peste o săptămână şi tu mă târâi la mătuşa Carila pentru--

— Cum poți vorbi aşa!? Ai venit de bunăvoie, nu târâită de mine.

     ,,Vă rugăm să verificați centurile de siguranță şi să vă păstrați calmul. Vom trece la limită de un alt avion şi avem nevoie de cooperare din partea dumneavoastră. Vă mulțumim."

— Minunat! exclamă iritată, fata. Mai urmează să intru în avionul ăsta şi să îmi continui zborul spre Rusia!

— Mai bine roagă-te să nu se întâmple nimic.

      Mama a oftat obosită şi şi-a verificat centura. Ayda - ca o fată ascultătoare - a închis ochii în rugăciune: ,,Tată, nu intenționez să fiu răutăcioasă şi Tu ştii asta. Mi-e frică. Mi-e frică să nu ajung la timp înapoi în țară. Ce mă fac atunci? Iartă-mă că mă îngrijorez atât de mult. Las în brațul Tău viața mea şi viitorul meu. Mulțumesc că eşti cu mine mereu şi îmi veghezi sufletul de Cel-Rău. Amin."

      Continuă să țină ochii închişi gândinduse la binecuvântările din viața ei şi la momentele frumoase, care o făceau să se simtă bine. Zborul a continuat liniştit o vreme, timp în care Ayda a adormit cu capul pe umărul mamei şi visând la Joseph.

— Fooooc!! Aluat foc mootooruu! striga un bărbat tânăr în microfonul de urgențe.

      ,,Dragi pasageri, vă rugăm să nu vă panicați. Rămâneți pe scaune cu centura pusă. Personalul de la bord deține controlul. Ca să vă calmați numărați până la zece. Vă mulțumim!

      Ayda privea buimăcită în jur. Foc? La motoare? Vocea robotului de la megafon devenea sâcâietoare cu fiecare secundă. O privi pe mama sa care plângea şi se ruga în acelaşi timp. Doar o scurtă privire peste colegii de zbor şi i-a fost deajuns să îşi dee seama că nu-i a bună. Ăsta e un coşmar! Poate că încă dorm şi e doar un vis urât. Suntem în pericol! Doamne, ce ne facem?

      Oameni care nu s-au rugat niciodată, acum strigau la Dumnezeu după ajutor. Femeile plângeau şi rosteau rugăciuni imploratoare. Copii au simțit agitarea şi panica părinților şi acum plângeau speriați.

       ,,Dragi pasageri, situați a scăpat de sub control. Puteți să vă panicați. Ca să vă calmați numarați până la zece. Vă mulțumim!"

      Câteva stewardese au apărut dintr-o cameră lăturalnică înpărțind paraşute. Femeile încercau să calmeze zecile de oameni ce cereau răspunsuri, dar în zadar. Oamenii panicați păreau că şi-au pierdut mințile, însă pe bună dreptate. Avionul se prăbuşea cu rapiditate spre apele ocenului Pacific şi nimeni nu părea să găsească o rază de speranță.

      În acel moment Ayda şi-a dat seama de tragedia momentului: nunta! Mâinile au început să îi tremure şi inima să îi bată mai puternic. Doamne, te rog, fă o minune! se ruga ea. Te rog, adu o ploaie torențială care să stingă focul să fim în siguranță. Măcar lasă-mă să am o paraşută!

— Doamnă, dumneavoastră, soțul şi copii veți primi doar trei paraşute, a declarat o stewardesă în spatele fetei. Veți fi doi la una.

— Doamnă, aici! a strigat Ayda. Vreau şi eu una!

— Îmi pare rău, dar dumneata sunteți tânără şi sănătoasă. Puteți sări de pe geam şi să înotați până la cel mai apropiat țărm.

      Tânăra a rămas uimită de situație. Nici măcar nu ştia să înoate! Să îi zică femeii? Doamne, ce mă fac!? S-a apropiat de mama şi se lipi de ea aşa cum făcea în copilărie. Au mai trecut douăzeci de minute, timp în care Ayda se ruga cu speranță.

— Mam? Crezi că dumnezeu ne mai aude?

— Binențeles. Aminteşte-ți cum l-a salvat pe Lot de urgia care a venit peste Sodoma şi Gomora. El nu ştia că se află în pericol însă Lot era un copil al Lui şi Dumezeu a trimis pe însuși îngerii Lui ca să îl salveze.

— O să ne salveze şi pe noi? Mamă, eu nu vreau să mor! Vreau să mă căsătoresc cu Joshep şi să am o familie împreună cu el. E greşit ceea ce îmi doresc?

— Nu. Nu e greşit, dar nici nu putem să ştim dacă Dumnezeu o să ne scape. Pe Ştefan nu l-a scăpat şi nici pe Abel. Ar fi putut în ambele cazuri să facă o minune şi să le scape viața dar nu a făcut-o. El a vrut să îi aibă lângă El, în Cer. Însă pe alții îi îngăduie şi le mai lasă câțiva ani pe Pământ, la fel ca pe Ezechia.

— Eu vreau să trăiesc! aproape că țipă Ayda.

      Strigătul plin de resentimente al fetei s-a pierdut în zgomotul exploziei de la motor. Avionul s-a rupt în două, oameni cădeau în ocean ca nişte jucării de lemn din cutia unui copil. Mulți dintre ei au murit imediat, fiind prea aproape de foc. Bucăți mari de obiecte înflăcărate săreau prin văzduh şi se pierdeau în fumul greu ce a umplut deja tot aerul.

      Ayda era în partea din față a avionului şi se ținea cu putere de un scaun. Mama ei a căzut de mult în apă. Lacrimile îi curgeau  mari şi grele pe obraji. Mama... Doamne, te rog, salvează-ne! Vreau să mă întorc acasă, la familia mea, la Joseph. Te ro--

     Cu ochii măriți de groază, degetele i-au alunecat de pe bara de care se ținea şi a căzut... în necunoscut. Îşi simțea trupul precum o pană de găină legată de o piatră. Fumul era atât de gros încât nu reuşea să vadă nimic. Nici măcar flăcările. A auzit o a doua expozie - mai puternică - şi în scurt timp s-a scufundat în apa rece a Pacificului...

Va urma....