Amară Precum Ea

7. O zi în natură.

Ashley

      Stau în cameră de vre-o 40 de minute iar Marcus încă nu a venit. Bărbatul ăsta îmi dă un sentiment ciudat, ceva rău. Dar în același timp ființa mea îi vrea într-un totul.
      Mă simt prizoniera în propria mea cușcă. Mi-aș dori să zbor, dar ceva îmi îngreunează aripile firave ce sunt pe cale să se frângă pentru a ajunge o decăzută.
      Aș vrea să alerg dar cimentul sau nisipul de sub tălpile mele îmi topesc carnea până la os.
      Într-un final ajung doar să mă târăsc ca un pește pe uscat respirând doar durere.

      - Ashley, ești acasă? Se aude vocea lui Marcus.

      - Sunt sus în cameră!

      Intra în cameră mult mai calm decât a plecat. Se uita la mine cu o privire plăpândă dar tristă, deși puteam să văd o ușoară sclipire în ei.

      - Vrei să facem o plimbare în parc? Mă întreabă sperând sa spun da.

      - Desigur, așteaptă doar 10 minute să mă schimb.

      - Te aștept jos.

                               ***

      Ne plimbăm deja de 20 de minute fără ca unul din noi să scoată vreun cuvânt. Îi fac semn să ne așezăm pe iarbă iar el aproba din cap.

      - Cerul este atât de frumos și diferit astăzi. Îi spun în timp ce eram fascinată de arta creată de natură.

      - Nu văd nici o diferență de la o zi la alta.

      - Poate pentru-ca tu doar îl privești nu îl și înțelegi.

      - Ajută-mă tu să-l înțeleg. Îmi vorbește sincer așteptând răspunsul meu.

      - Cerul împreună cu norii sunt creați ale naturii, nu toată lumea poate să înțeleagă asta. Sunt unici prin atenția acordată de creatorul lor. Sunt exact ca vântul și frunzele, împreună pot să creeze ceva frumos, ceva dincolo de normalitate. Frumusețea și unicitatea se ascund în lucruri mici care ne înconjoară iar de cele mai multe ori nici nu le observăm.

      - Cred că încep să mă prind. Râde și îmi mângâie părul cu atingeri delicate și blânde.

      - Nu e foarte greu!

      - Ce altceva îmi m-ai poți spune? Întreabă curios.

      - Te doresc, Marcus! Chiar dacă nu-ți știu atingerea buzelor pe buzele mele însă știu că îți apare o mică gropiță în obrazul drept atunci când râzi. Nu știu cum se simt mâinile tale pe trupul meu însă știu cum repeți drăguț acelaș lucru de câteva ori la rând când vrei ceva, iar asta este atât de tu. Nu știu cum ți se aude "te iubesc-ul" însă știu cum îți sclipesc ochii de fiecare dată când îmi zâmbești. Nu știu cum e să petreci ore în brațele tale însă știu cum îți bătea inima prima dată când ne-am întâlnit. Și nu în ultimul rând, nu știu ce înseamnă să fi al meu și poate nici măcar nu știu cine ești, însă ceea ce știu e ca aș fi vrut să fi.

      - Iubit-o, îmi pare rău dar nu pot să-ți ofer toate astea. Nu te doresc atât de mult. Ceva în mine s-a rupt la ultimele lui cuvinte.

      - Atunci de ce îmi spui "Iubit-o"? Îi urlu în față dând cu pumnii în pieptul lui încercând să nu plâng.

      - Mergem acasă! Acum! Țipă la mine și mă prinde de mână trăgându-mă după el agresiv.