infuzie

eden

       Edenei îi place marea. Îi plac valurile, nisipul, albastrul, își mănâncă mâncarea cu multă sare ca să simtă gustul oceanului. Poartă tricouri lungi peste bikiniuri roz și galbene, își citește cărțile pe plajă.

       Eden știe că e sortită pieirii și totuși se mai agață de roci, privește soarele, îi cântă cerului, compune recviemuri despre galaxii paralele și își evadează ființa de parcă n-a fost niciodată nevoită să o cunoască. Își îmbrățișează mintea numai când e de acord cu ea, pe când eu, în galaxia mea singulară, mă pliez pe un singur gând și mă rog cerului, stelelor, soarelui și lui dumnezeu să nu-l pierd vreodată, de teamă că m-aș destrăma.

       Eden își ține fustele aproape de corpul pe care îl iubește, pe care îl spală în cu atenție în Tigru atentă să nu lase urme de murdărie în jurul cotului, atentă să fie întreagă când călătorește până în Eufrat ca să se clateasca. Eu nu mă pot decide în care dintre ele mi-ar plăcea să mă înec.

       Eden e foarte bronzata mereu, o adevărată dansatoare în razele soarelui, culege a treia miliarda parte din căldura lui și o păstrează numai pentru ea. Dumnezeu se îndură de restul animalelor prinse în cercul ei vicios și ne mai oferă o bucățică de căldură. Eu mă ascund de ele mereu. Mi-e frică de soare și mâinile lui, mă ascund sub pământ și sper să nu ies niciodată. Dar ies. Ies mereu. Să privesc luna. Să mă blestem că nu sunt destul de demnă să-mi accept pieirea cum o face Eden.

         Eden e ființă plină de defecte. Eu le neg mereu pe ale mele. Eu și Magdalena am murit deja probabil în alte o mie de universuri și urmează să murim și aici. Între timp, Eden începe să-i cânte lunii, de parcă ea este iubita ei, nu soarele. Soarele își ia căldura înapoi.

      Eden moare de frig în această noapte, chiar lângă mine, cu un ultim cuvânt prins între buze. Un ultim cuvânt care nu va scăpa niciodată din capcana gurii ei. O sărut pe Eden atunci, pentru tot ceea ce nu sunt. Pentru moartea ei. Pentru luna care urăște toate stelele în secret. Pentru Eufrat care plânge după corpul ei. Pentru dumnezeu care a iubit-o mai mult decât l-a iubit pe Adam. Și pentru mine.

        Pentru că și eu am iubit-o, la universuri depărtare, într-o galaxie moartă și lipsită de orice lumină a unei stele. Unde eram numai noi două. Și ne contemplam defectele, căutând să ne agațăm de ființele noastre.