Sapă două morminte

Cartea I - Cimitirul I

"Am murit și odată cu mine a murit și misterul morții mele. Îmi văd corpul, la fel de clar cum văd florile care încearcă să răsară din pământ, cum văd copacii putrezind în interior, în timp ce exteriorul este verde, la fel de bine cum văd iubirea pe care o poartă un copil abandonat și pe care o blochează adânc în propriul interior pentru a se apăra de "iubirea" oamenilor răi...îmi văd corpul cum zace fără viață la un metru sub pământ. Suntem toți trei aici, ne uităm la bucata de pământ sub care zace corpul meu. Cimitirul este gol...este o zi de vineri, puțin peste ora cinci dimineața, este primăvară, destul de cald afară și destul de luminat la această oră. Se aude doar vântul printre frunzele copacilor și lumânările care ard pe cripte...se aude ceara topindu-se și scurzându-se, se aud florile ofilindu-se, se aud albinele care își fac loc printre petalele florilor...un câine latră din curtea de pe partea cealaltă a străzii la un trecător, probabil mai există oameni care se plimbă atât de devreme, o mică distragere. Doar noi trei în tot cimitirul, undeva lângă gardul de tablă...doar Ravenna, Joseph și Rebekah. Ei nu mă pot vedea, dar sunt sigură că mă simt. Ei știu că sunt și eu aici"
- Asta este de departe cea mai rea zi din viața mea!
- Te plângi atât de mult. Toată lumea moare, este ceva normal...natural.
- Natural? Ce glumă bună.
- Emani mult prea multă dramă.
- Iar tu mult prea multă insensibilitate. Când ți-ai pierdut inima?
- Când au aruncat toți cu pietre în ea...privește adânc, încă se mai văd urmele rămase.
"Sunt tăcuți amândoi acum...
Oare plâng sau m-am împăcat cu destinul pe care îl am...l-am avut. Cred că sunt împăcată cu tot ce s-a întâmplă, la urma urmei nu a fost vina nimănui...totuși, nu mă pot opri din a mă gândi la toate lucrurile greșite pe care le-am făcut. Oare cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi mers pe un alt drum, dacă aș fi luat alte decizii...oare aș mai fi fost în viață acum dacă nu aș fi văzut nimic în noaptea aceea sau dacă m-aș fi oprit din a căuta răspunsuri la probleme care nu sunt ale mele...fost, care nu au fost ale mele?! Cert este că uitându-mă în urmă, am câteva regrete și încep să înțeleg ce s-a întâmplat defapt. Săraca fată...
Tremur de frică realizând că sunt ultimele mele minute în această lume, această viață va trece, oare va veni următoarea? Am trăit atât de puțin în atât de mult timp și atâtde mult într-un timp așa scurt, este ciudat. Nu știu dacă pot plânge, oare pot să plâng? Nu știu, dar simt că asta fac; plâng în hohote ca un copil mic, precum un bebeluș, deși nu-mi simt lacrimile, nu simt nicio lacrimă, este atâtde ciudat...poate plâng în interior, dar simt că mă sfâșie regretul. Îmi apar în fața ochiilor toate momentele cu Erik, cu Dejan...oh, Dejan, dragul de tine. Faptul că nu am petrecut mai mult timp cu el va rămâne pentru totdeauna cel mai mare regret al meu.
Dar poate într-o altă viață ne vom întâlni din nou, poate voi fi din nou mama ta și atunci mă voi asigura că voi face totul cum trebuie, că voi fi o mamă bună, devotată familiei ei. Sau poate ne vom întâlni acolo sus, poate îți voi putea fi mamă acolo sus, printre îngeri. Trebuie să cred asta, trebuie să cred că mai am o șansă sau că voi mai avea una, nu pot pleca cu regretul ăsta, este prea sfâșietor...și simt că nu mai pot sta mult, aud cum îngerii mă cheamă..."
Și povestea aici se termină...