Trădătorule!

Capitolul I: Tăceți.

Dominique

       Tăceți. Atât vreau să le spun părinților mei în momentul acesta, dar ceva mă oprește de la spate.
        Încă o zi în care mă trezesc din cauza certurilor lor. Nu îi mai suport, nici măcar pe mine nu mă mai suport pentru că în 90% din cazuri eu sunt motivul certurilor lor. Mi-a ajuns până peste cap prezența lor. 17  ani de viață, doar scandaluri în casă. Singurul meu noroc e că într-un an voi pleca la facultate, iar atunci nu va trebui să mă mai intereseze tot ce se întâmplă acasă.
        Mă dau jos din pat mai mult leneșă, legându-mi părul într-o coadă slăbită și ciufulită. Prea puțin îmi pasă acum cum arăt, vreau doar să îi opresc.
        Inspir adânc în timp ce cobor grăbită scările spre camera de zi, de unde încă de când m-am trezit aud țipete, tot felul de argumente și tot felul de înjurături și lucruri care nu își iau rostul în cearta asta a lor.
        Ceva mă oprește la mijlocul drumului și mă întorc pe călcâie plecând înapoi în camera mea. Trântesc ușa după mine cu speranța că toate țipetele se vor auzi mai încet dar e în zadar.
        Privesc cu coada ochiului ecranul telefonului meu de pe noptiera de lângă pat care s-a aprins. Singura persoană care m-ar putea căuta pe numărul de telefon este Andre. Doar la mesagerie mai am notificările pornite, în rest la toate aplicațiile de social media sunt dezactivate, mă enervau.
        Îl ignor. Probabil își va da seama de la sine ce se întâmplă,  știe prea bine cum este situația în familia mea, și este singurul căruia nu i-am ținut vreodată ascuns ceva. Îmi știe toată viața de la zero până în prezent.
        Mă așez pe pat cu spatele pe pernă. Îmi ridic genunchii la piept și îmi înconjor brațele în jurul picioarelor, lăsându-mi capul pe ei. Încă o dată, mă întreb ce am făcut naiba să merit asta. De ce m-am născut în această familie? De ce nu putem pur și simplu să trăim fericiți? Mereu am vrut doar un lucru: liniște. Nu mă interesează dacă părinții mei nu se înțeleg, vreau doar să tacă. Să mă lase să fiu fericită și să nu mă mai pună pe gânduri la fiecare ceartă a lor.
        Telefonul începe să îmi vibreze pe noptieră. Instant îmi dau seama cine e apelantul. Îmi frec puțin ochii cu mâinile, îmi trag nasul încercând să îmi țin lacrimile în frâu și iau micul celular, răspunzând apelului. Tac, nu spun nimic până nu spune el și doar îmi mușc buza pe interior.
        ーMini! Ce s-a întâmplat, dragă? Te rog, nu îmi spune că din nou sunt ei…
        Mini. E singurul care îmi spune așa. Majoritatea îmi spun Domi, sau direct pe întregul nume, Dominique. Dar, mereu mi-a plăcut porecla aceasta de Mini. Din motive necunoscute, mă face să mă simt bine, dar doar venind de la el.
        ーEi sunt. Știi că mereu sunt ei… răspund mai mult ezitând, mușcându-mi buza pe interior. Pot veni la tine, Andre? Nu vreau să îi mai aud și nu știu cât va mai ține cearta asta… Nici nu știu de la ce a început, dar se dau vorbe foarte grele.
      Nu răspunde. Deja știu că e de acord, deși nu mai spune nimic. Sigur își face griji în legătură cu mine, mereu își face și îl apreciez pentru asta. Dar nu mai am 5 ani, pot să îmi pun și eu stop singură gândurilor… Bine, mă mint pe mine însămi acum, chiar nu pot și știu asta prea bine.
        ーTe aștept, Mini. Te rog  ai grijă pe drum.
        Și apelul se încheie. Mereu l-am apreciat pentru că nu a insistat prea mult să vorbesc când mă simțeam rău, și doar a avut grijă să mă facă să uit, iar mereu i-a mers. Uneori cred că are puteri supranaturale, dar niciodată nu îi spun asta.
        Îmi caut rapid niște haine în dulap. Iau ce-mi vine prima dată în mână, interesându-mă prea puțin de cum arăt, știind că oricum Andre nu mă va judeca.
        Nici nu mi-am făcut rutina de dimineață, dar ce mai contează acum? Îmi dau rapid cu peria prin păr să nu arăt chiar ca ultima boschetară de pe stradă și mă îmbrac cu hanoracul pe care l-am furat acum ceva vreme de la Andre, cu o pereche de blugi mai largi negrii, îmi iau căștile și cheile de la casă, evadând încă o dată pe geamul camerei mele. Mereu fac asta, iar părinții mei cred că deja s-au obișnuit cu asta. Dar dacă ar fi niște părinți buni, ar înțelege și că ei sunt motivul pentru care evadez așa.
        Mă cobor pe trunchiul copacului ce-și are crengile crescute deasupra geamului de la camera mea și plec cu mâinile în buzunare și căștile în urechi până la casa lui Andre, lăsându-mi părul să se plimbe odată cu mersul vântului. Nu mă grăbesc deloc, pașii mei sunt mici și grei. Am nevoie de puțin timp să îmi mai eliberez mintea până voi ajunge la prietenul meu cel mai bun, unde cel mai sigur voi izbucni în plâns când îi voi spune… din nou. E singurul care m-a văzut vreodată plângând, chiar de a fost de fericire sau de tristețe, și sper că în continuare va fi singurul.
        Nici nu realizez când ajung în fața casei acestuia. Mă opresc puțin, inspir adânc și intru pe marea poartă, știind că de fiecare dată mi-a spus să intru direct fără să mai apăs pe sonerie. Bat la ușa casei scurt, fiind întâmpinată imediat de acesta. Un zâmbet slab îi apare pe față, mă trage înăuntru fără să scoată un cuvânt și mă ține în brațele sale calde, închizând ușa după mine.
        Brațele lui sunt locul în care mă simt cel mai în siguranță și întotdeauna vor fi. Mă face să simt că cineva chiar e aici prezent pentru mine în momentele în care simt că nu mai am rost pe acest pământ. Mă face să revin la realitate atunci când mă pierd în tot felul de lumi care nici măcar nu știam că există. Mă face pur și simplu să… revin la mine.
        ーEști în regulă aici, Mini. Va fi totul bine.
        Cuvintele lui sunt puține dar transmit mii de sentimente. Îngrijorare, păsare, blândețe, sunt doar unele dintre cuvintele care îl pot descrie pe Andre. Mereu mi-a fost ca fratele pe care nu l-am avut niciodată dar l-am vrut. Și nu vreau să îl pierd, el e singurul care mă  mai ține cu capul pe această planetă.
        ーPot rămâne aici tot restul zilei? Nu vreau să îi mai văd cât e ziua de lungă… îi spun încet încercând să îmi stăpânesc toate emoțiile care mă acaparează.
        ーDesigur că poți rămâne. Mama va fi bucuroasă când te va vedea aici și va avea grijă de tine, îmi răspunde zâmbind ușor.
        Mama lui Andre s-a comportat mai frumos cu mine decât s-a comportat vreodată mama. Merită toate mulțumirile din lume pentru ce persoană bună a fost cu mine. Și chiar mi-a recunoscut de câteva ori că mă consideră fiica ei pe care a dorit-o dar nu a mai putut-o avea. Andre trebuia să aiba o surioară, dar din nu știu ce motive, mama lui a pierdut sarcina. Cred că atunci a fost singura dată când am avut eu grijă de doamna Dubois, și nu ea de mine… A fost distrusă atunci, iar eu m-am bucurat că-I puteam fi aproape.
        Ies din gândurile mele scuturând din cap. Privesc în sus spre Andre, zâmbind slab și forțat. Și știe că e forțat, îl cunosc doar după expresia cu care mă privește… Dar nu spune nimic și doar îndură. Ca de fiecare dată.
        Mă duce în camera pe care întotdeauna mă lasă să o ocup când vin la el în refugiu. Privesc împrejur observând că totul e exact la fel cum am lăsat ultima dată când am venit aici… Pe lângă patul care are așternuturi noi. Chiar va trebui să îi mulțumesc doamnei Dubois, deja încep să cred că păstrează camera asta pentru mine.
        ーMama va ajunge în scurt timp din tura de noapte… Dacă ai nevoie de ceva să mă chemi, în regulă? îmi aruncă Andre o ultimă privire peste umăr înainte să mă lase singură în cameră.
        Dau din cap aprobator scurt. Nu mă simt în stare să mai pot vorbi… Sau pur și simplu am uitat cum să pun cap la cap câteva cuvinte, cred că asta e cea mai bună variantă.
        Andre închide ușa după el. Mă arunc imediat pe pat, stând întinsă pe toată lungimea și lățimea acestuia, uitându-mă în tavan într-un punct fix. Îmi mușc buza pe interior încercând să îmi potolesc toate gândurile negre avute acum. Scutur din cap și mă trezesc la realitate, ridicându-mă la marginea patului. Mă duc la geam și îl deschid pentru a aerisi puțin încăperea și mă înclin puțin deasupra pervazului  luând o gură mare de aer, în ciuda faptului că abia am venit de afară.
        O văd pe doamna Dubois parcând mașina în curte și îndreptându-se spre casă. O salut de la geam și spre mirarea mea mă observă, făcându-mi cu mâna și zâmbindu-mi scurt.
        Închid geamul și mă așez înapoi pe pat. Văd într-o margine a patului câteva haine de ale lui Andre. Probabil s-a gândit că vreau să mă îmbrac în ceva mai lejer și când a văzut că nu am ghiozdan sau altceva mi-a lăsat hainele lui aici… Nu mă deranjează, îmi place să port hainele lui.
        Iau rapid hainele și fug la baia de lângă cameră, schimbându-mă imediat și împăturindu-mi frumos hainele mele, lăsându-le pe marginea de unde le-am luat pe astea.
        În scurt timp, mama lui Andre intră în cameră cu un platou mare cu fursecuri. Preferatele mele, fursecurile făcute de doamna Dubois. Știe că iubesc fursecurile făcute de ea și nu știu cum dar aproape de fiecare dată când vin pe aici, are pregătite câteva.
        ーMă bucur să te revăd, Domi! îmi spune aceasta cu un zâmbet larg pe față, întinzându-mi platoul.
        Îi întorc zâmbetul și pun platoul pe noptiera de lângă pat, înșfăcând unul dintre ele și mușcând o bucată.
        ーMinunate ca întotdeauna, doamnă Dubois! Și eu mă bucur să vă revăd.
        Mama lui Andre mă ține în brațe. Cred că știe deja ce s-a întâmplat și de ce mă aflu aici… Dar cred că mai știe și că prefer să nu vorbesc despre asta așa că nu spune nimic legat de subiectul acesta și doar mă ține strâns. Asta a fost tot ce am avut nevoie să încep să plâng. Acum chiar nu mi mai pot ține lacrimile în frâu și încep să plâng pe umărul acesteia… Dar nu se îndepărtează și doar mă mângâie blând pe spate, dându-mi de înțeles că o pot face oricât am nevoie și că ea îmi va fi aproape.
        ーNu mai vreau să îi aud, doamnă Dubois… Nu mai suport să îi văd certându-se.
        Mai mult șoptesc decât vorbesc. Îmi ridic fața din umărul mamei lui Andre și o provesc cu lacrimi în ochi. Îmi trag nasul și încerc să îmi șterg obrajii cu mâna dar eșuez, lacrimile continuând să cadă. E un progres, doar plâng și nu mai tremur, e ceva.
        ーE în regulă, scumpo… Poți sta aici oricât ai nevoie, îmi răspunde aceasta mângâindu-mi cu grijă obrazul, zâmbind slab. Dar, dacă vrei să stai mai mult, voi fi nevoită să îi spun mamei tale unde te aflii, să nu cumva să trimită poliția.
        Desigur… La asta nu m-am gândit. Nu știu cât de mult i-ar păsa mamei că lipsesc, dar tot mi-ar observa la un moment dat dispariția, chiar dacă nu stă prea mult acasă.
        ーNu vă faceți griji, nu voi deranja prea mult. Vreau doar să stau până mai pe seară, să fiu sigură că se liniștesc apele între ei și că nu-I voi auzi când mă întorc acasă.
        Mă ciufulește puțin apoi se ridică, îndreptându-se spre ușă. Exact ca Andre, îmi aruncă o ultimă privire peste umăr. Seamănă atât de mult atunci când fac asta amândoi.
        ーVoi face treabă prin casă… Dacă ai nevoie de ceva nu ezita să mă cauți.
        Dau din cap aprobator zâmbind ușor, făcându-I semncu mâna. Iese din cameră lăsându-mă singură și îmi amintesc de acele câteva cărți pe care le-am lăsat aici la ultima vizită, știind că voi mai veni. Le găsesc exact în locul în care le-am lăsat și iau una dintre ele, începând că citesc cu speranța că îmi voi alunga plictiseala și că va trece timpul mai rapid. În același timp mănânc din fursecurile făcute de mama lui Andre, mulțumind de mai multe ori în sinea mea că Andre și mama lui există. Doar ei sunt refugiul meu acum și le rămân datoare pe viață pentru tot ce au făcut pentru mine.
        Nici nu știu când au trecut 2 ore atunci când mă uit la ecranul telefonului meu. Se pare că părinții mei încă nu mi-au observat lipsa, notificările mele fiind încă nule.
        Mă ridic la marginea patului vrând să ies din cameră când Andre intră cu câteva pungi de chipsuri și alte lucruri de ronțăit, niște doze de suc și dulciuri. Stă în tocul ușii zâmbind iar eu îl privesc lung fiind confuză.
        ーCe e cu toate astea, Andre? îl întreb privind ba spre el, ba spre mâinile lui, ridicându-mă să iau câteva pungi ca nu cumva să scape vreo ceva pe jos.
        ーȚi-am dat timp să te calmezi… Acum hai să ne uităm la filme sau seriale împreună. Pentru asta am venit, îmi zâmbește acesta larg și lasă totul pe noptiera de lângă pat.
        Râd scurt. Mereu face asta când nu mă simt bine și mereu îmi ridică starea. Pentru asta îl ador pe Andre.