Minciuni adevărate

Prolog

           23 iulie 2015.
 
      Stau pe banca incomodă și îi privesc, le privesc surâsurile și fericirea din priviri, zâmbetele largi și emoțiile ce îi stăpânesc, iar mie îmi vine să plâng.

     As plânge cu lacrimi de crocodil dacă mama nu ar fi lângă mine, dacă biserica nu ar fi plină ochi de oameni, dar nu aș plânge de fericire, ci de tristețe, furie și ură.

     Cel mai îngrozitor lucru e că bărbatul pe care îl iubesc stă în fața altarului, cu o verigheta strălucind pe deget și căsătorindu-se cu o altă fată. Dar dacă stau să mă gândesc mai bine, cel mai îngrozitor lucru e că acea fată e prietena mea, și mai rău este că se întâmplă să fie  și verișoara mea.

    Și cel mai ciudă îmi e că javra arată extraordinar în rochia de mireasă tip sirenă, cu trena lungă în spate și cu voalul de vreo cinci metri. Părul castaniu îi e prins într-un coc frumos aranjat cu niște agrafe cu perle.  E minunată, dar tot o nenorocită ordinară rămâne.

      La o privire în ansamblu, după ce creierul mi se mai limpezește, îmi dau seama că cel mai nașpa lucru nu mi se mai pare că cei doi se căsătoresc, ci că noi două ne urîm de moarte și că noi doi ne-am tăvălit în multele nopți când verișoară mea era plecată să se tăvălească cu altul. Minunat!

      Aș vrea să pot opri toată șarada asta, dar nu am tupeu, plus că mâna mamei mi-a învinețit brațul la cat de tare mi l-a strâns. Ea știe totul. Și când zic totul, mă refer că m-am prins pe mine și pe Lowen în timpul actului când nu mai știam unde încep eu și unde se termina el.

     Norocul meu e că nu-s domnișoară de onoare, asta datorită mamei care i-a îndrugat o minciună Angelei care  mai apoi s-a prefăcut supărată când a auzit că, repet, nu pot fi domnișoară de onoare pentru că am alergie la florile de plastic și la sutana preotului. Ceva mai stupid nu am auzit în viața mea. Mai bine dacă spunea că-s alergică la persoana ei și era mai credibil. Eu chiar sunt alergică la Angela, astfel nu îmi explic de ce mă mănâncă tot corpul și îmi vine să mă scarpin până când îmi iau pielea când e în preajma mea.

    — Nadia, dacă începi să jelești, jur că te bat chiar dacă ai douăzeci de ani! amenințarea mamei îmi ține lacrimile în frâu, nodul din gât mi se intensifică și simt că sunt pe cale să leșin sau să am o criză impulsiva de plâns.

         — Nu uita. Dacă te iubea, nu mai era la altar cu alta, privirea ei devine mai blândă, deschide gura și își continuă morala. Dacă te iubea cu adevărat, nu făcea cel mai important pas din viața lui cu o femeie pe care " chipurile" nu o iubește, așa că mai bine te-ai bucura că ai scăpat de un asemenea jeg de om și mai bine ai plange-o pe verișoară ta.

         — De ce aș plânge o persoană care o să devină mai bogată cu vreo douăzeci și ceva de milioane de euro și se mărită cu bărbatul pe care îl iubește? râd, îmi potolesc pofta nebună care mă acaparează, aș râde atât de tare încât probabil preotul ar face și o exorcizare, nu numai o cununie.

     Mama doar mă mângâie pe braț privindu-mă cu milă. Se apleacă spre mine și îmi șoptește încât nimeni să nu o audă.

         — Bogată devi doar atunci când bărbatul cu care te căsătorești te iubește atât de mult încât să te venereze numai pe tine, nu și pe altele. Când te uiți la el și privirea lui te oglindește pe tine, când are atât de multe posibilități de alegere, dar el te alege pe tine. Când ai o zi tristă, iar el ți-o face cea mai frumoasă, când te face să râzi și când sunteți într-o cameră plină, dar el te vede numai pe tine. Atunci poți spune cu adevărat că ești bogată.

     Vorbele ei mă fac să plâng și mai tare, împăturesc șervețelul și îmi șterg lacrimile ce stau să cadă. Are dreptate, dar inima mea tâmpită nu vrea să o asculte.

     Preotul aproape termină slujba, și când rostește ultima întrebare, îmi petcetluiesc buzele dorind să nu iasă nicio vorbă printre ele.
  
         — Dacă există cineva prezent și ştie de ce acest cuplu n-ar trebui să se căsătorească, să vorbească acum sau să tacă pe veci, răsuflă preotul.

         — Eu!

     Toată lumea din biserica scoate sunete de mirare. Unii încep să șușotească și  mă gândesc dacă nu eu sunt cea care a rostit acel cuvânt.Poate că propria-mi gură s-a deconectat de la creier și vorbește fără  să o pot controla, dar aceleași vorbe se aud din nou și îmi dau seama că nu sunt eu cea care le pronunța. Ci un bărbat.Un bărbat care a acaparat toată atenția. Toți îl privim de parcă ar fi un bun samaritean care ne-ar da mâncare după ce fuseserăm închiși ani de zile într-un lagăr în Siberia.

          — Eu sunt! grăiește bărbatul, tonul îmi dă fiori, are o voce groasă ce mi-a stârnit frica, plus că seamănă cu un cămătar și chiar am de ce să îmi fie teamă. Mai ales când duce mâna la spate și scoate un pistol pe care îl îndreaptă spre Angela.

      Dacă acum câteva secunde toți șușoteau și se mișcau în bănci, acum  toți am înghețat, nu se mai aude nici musca. Decât vocea bărbatului, puternică și dură ca glonțul care o țintește pe Angela drept în inimă.