Nu îmi doresc azi să mai retrăiesc vreodată trecutul. Si totuşi nu regret nimic din tot ce-a fost. Iar dacă ar fi să greşesc din nou, într-o altă viaţă, aş greşi totul la fel, de la un capăt la altul. Cu voie, fără voie, odată ce ai ajuns să simţi fiorul cald al primei iubiri, totul se schimbă în fiinţa ta. Sunt pietre care cad şi se zdrobesc de asfaltul rece, pietre care doar cad, dar rămân intacte şi pietre care atârnă greu în înteriorul tău până într-o zi când apare ceva mai puternic şi le spulberă, transformându-le în praf de stele care se pierde în necunoscut. Acum învăţ să iubesc altfel.
Cred că asta e singura dovadă reală că eu te-am iubit, am reuşit să renunţ la egoismul pe care dintotdeauna l-am avut şi să mă bucure gândul că eşti bine. Nu mă interesează cum este ea, poate m-ar deranja să ştiu că e mai buna decât mine, că eşti mai împlinit lângă ea, că te face să zâmbesti mai mult decât o făceam eu sau că vei ajunge s-o iubeşti cu aceeaşi convingere cu care m-ai iubit pe mine. Te las cu bine, iar dacă cândva vei vrea să-mi vorbeşti, vei vrea să şti ce mai fac sau îţi va fi dor de felul meu neîndemanatic de a fi, nu ezita să-mi dai un semn. Si eu aş vrea să ştiu ce mai faci...
Ai fost sufletul meu, ai fost cel pe care l-am iubit, primul care mi-a arătat ce sunt sentimentele, cât de magice sunt şi cât de tare dor atunci când sunt pe punctul sa moară. Mă întreb dacă tu îţi mai aminteşti de noi. Mă întreb dacă îţi zboară vreodată gândul în trecutul unde eram eu, fata căreia i-ai spus c-o iubeşti, fata pe care o apărai de fulgii de zăpadă, de răutăţile celor din jur, de realitate, de tot. Mă mai ţi minte? Am fost cea în ochii căreia priveai pierdut, cea a cărei mână uitai să îi dai drumul, cea a cărei obraji îi sărutai sincer şi a cărei buze le muşcai uşor. Poate că da, poate că nu, n-am s-o aflu niciodată.
