Si mereu dupa un esec te intrebi daca merita sa mai incerci. Te intrebi daca merita sa pui suflet pentru ceva ce are un final, te intrebi daca sentimentele astea nu se mai satura de tine sa te lase in pace sa traiesti de nebun in lumea ta perfecta.
Nu mai cred demult in oameni, nu mai cred in promisiuni, nu mai cred macar nici in vise. Am vazut oameni cum au plecat din viata mea, am vazut cat de usor am plecat eu din viata altor oameni, am vazut promisiuni calcate in picioare si vise luandu-si zborul spre capatul lumii. Nimeni nu-si va cere niciodata voie sa te raneasca, dar toti iti vor promite ca nu o vor face.
Stii te intrebi de ce iubesti. Iubesti pentru ca pur si simplu iubesti. Cel care incearca sa dea o explicatie fixa e pur si simplu un nebun optimist. Iubirea niciodata nu va avea un motiv, ea pur si simplu exista. Motivele sunt pur si simplu cele care apar atunci cand dragostea se pierde undeva in fundal. Vei avea tot timpul motive sa plangi, sa suferi, sa urasti, sa te intrebi pentru ce traiesti, sa te intrebi daca in mintea celuilalt mai exista vreo urma de-a ta.
Ce e cel mai tragic e ca pentru orice ai face in lumea asta bun sau rau, mereu vei primi o pedeapsa. Pana si pentru iubire exista o pedeapsa: amintirile. Cele care iti macina sufletul zi de zi, cele care iti reamintesc de un el deja plecat, cele care iti provoaca halucinatii, cele care te fac sa-l vezi la orice pas, cele care il fac mai prezent in viata ta abia dupa ce incepe absenta lui.
La fel ca si iubirea, razboiul nu se termina cu adevarat niciodata. Si daca exista “cold war” (razboi rece) atunci cu siguranta exista si (cold love) “iubire rece”. Incheierea lor e numai o iluzie pe care o acceptam. Sunt lucruri pe care vrem sa le credem incheiate pentru ca ne fac prea mult rau dar acestea sunt porti care o data deschise nu mai pot fi inchise. Totusi.. putem invata sa traim cu ele, sa le acceptam ca pe niste cicatrici si sa ne bucuram de alte inceputuri.
