În vremea aceea locuiai în castelul de sticlă, așa îmi amintesc.
Viața ta era imaculată, calmă și liniștită. Trăiai ascuns de ochii haini ai creaturilor nopții, parcă într-o pădure de brazi, lângă munți. Acolo ninsoarea nu se oprea niciodată. Puteai să vezi zăpada, care era la fel de albă ca și hainele tale, coborând ușor pe pământ și, copil naiv, confundai fulgii cu bucăți de stele.
Ai scris despre asta în cartea ta, despre peisajul încântător al iernii nesfârșite. Ți-ai imaginat că ești acolo, în mormanul de nea format în fața ușilor palatului, fericit. Sperai ca într-o zi să părăsești castelul de sticlă, precum ai citit că au făcut și alții înaintea ta. Din păcate, mai aveai de așteptat până la momentul acela.
Niciodată nu ai deschis ușa. Îți era frică. Deși ai trăit toată viața singur, cunoșteai despre existența creaturilor viclene, din jurnalele strămoșilor. Te înfricoșau relatările lor, le credeai fără dovezi și jurai că nu o să faci vreodată asemenea greșeli. Adormeai seara cu greu, iar monștrii îți apăreau în vise, exact așa cum ți-au fost descriși. Apoi, dimineața, promiteai în scris că vei deschide lacătul de la intrare doar o singură dată, când vei pleca de acolo.
Dacă prima namilă nu ar fi bătut la ușa, aș fi crezut și eu în jurămintele tale.
