Acum suntem amândoi în cadă și tu îmi spui că nu o să mergi mai departe dacă nu vreau. Cum îți spun că vreau să mergi până la capăt, chiar dacă o să mă omoare?
Lumânarea miroase a mere cu scorțișoară, tu miroși a țigări, eu miros a tine.
Nu mi s-a ars becul, voiam doar sa stăm pe întuneric. Mi-e greu să fiu eu cu lumina aprinsă.
Adam, scoate-ți mărul din gâtul meu.
Ți-am înlocuit filtrele din punguță cu tic tac-uri și, ca să îmi demonstrezi că ești băiatul tatălui tău, ai rulat o țigară cu unul din ele în capăt și mi-ai dat-o să o fumez.
Și, pentru că eu sunt fata mamei mele, am fumat-o până am simțit miros de zahăr ars și am mâncat tic tac-ul cu tot cu ocb.
Mereu am resimțit o oarecare competiție între noi, lucru care mă atrăgea la tine. Adevărul e că nu bărbații erau competiția mea, ci femeile. Bărbații erau spectatorii mei, mă priveau la fel de încordați cum priveau cock fights la tv.
Dar tu erai celălalt animal din cușcă pe care eu trebuia să îl elimin cu unghiuțele mele proaspăt scoase din lampa UV.
Stau și mă uit la tine, ghemuită în cadă, între picioarele tale, și mă gândesc să scot dopul și să ajungem amândoi în canal. Mă mănâncă limba să îți spun că parcă ai mai slăbit și parcă îți stă bine.
Hai să facem un exercițiu de imaginație în care eu port fusta aia mini care face toți oamenii din jur să își spună că nu vor să aibă o fiică niciodată. Și hai să presupunem că am și un piercing cu iepurașul de la Playboy în buric, din ăla cu pietricele roz, lucru care chiar mă scoate din sfera femeilor respectabile.
Hai să presupunem că am o Mazda Miata roz, care nu e luată în serios în trafic de bărbații pasionați de chestii cu motor. Fac cu ochiul colegilor din trafic cu farurile mașinii mele bomboană, parchez, scot o cizmă de cowboy din piele de șarpe, mai scot o cizmă. Scot totul: genunchi, buric, umeri, coaste, omoplați. Toată pielea din lume pe care toată lumea o urăște atunci când acoperă oase de femeie.
Îmi scot și ochii când văd cât s-a scumpit benzina.
Lângă mine parchează un BMW tunat cu geamuri fumurii. BMW-ul mă întreabă dacă nu îl fac și pe el o tură cu gărgărița mea și după mă face el o tură până la el acasă.
Zic, nu pot, nu am permis.
BMW-ul mai întreabă ceva de cai putere și de motor, dar eu nu știu să îi răspund. Singurul lucru pe care îl știu despre mașina mea e că e roz.
Sunt ghimpele din coasta bărbaților, sunt prea așa, cum îi zice, plină de figuri.
Hai să ne imaginăm cum îmi place să îmi arăt corpul și să fac sex. Și o să îmi spui să nu mai mint, că femeilor nu le plac lucrurile astea vulgare, care nu emană gingășie și inocență. Femeile sunt, până la urmă, mamele noastre. Și cam atât.
Sunt Ofelia. Sunt tot ce urăște Hamlet și, în același timp, tot ce iubește. Sunt Ofelia cea frivolă și ușuratică, cea care s-a născut din păcatul originar.
Dar mitul meu este mai vechi decât mitul cucutei care l-a omorât pe Regele Hamlet. Eu nu sunt Eva, eu nu sunt fructul interzis, eu sunt șarpele.
Tu, Hamlet al meu, ai refuzat mereu să vezi spectacolul alături de mine, deși sunt convinsă că mergeai uneori pe furiș la teatru, ca nu cumva să îmi fac vreo idee despre tine că ai fii om cult. Știai că îl iubesc pe Hamlet și sperai să îi înveți replicile de la actori ca să te iubesc și pe tine.
Se pusese atunci o ploaie românească peste oraș, din aia care smulge copacii cu tot cu trotuarul din jur, și am fost obligată să rămân la tine peste noapte. De la geam, parcă eram doi peștișori aurii într-o căsuță decorativă dintr-un acvariu. Mi-am pus o dorință la tine.
Atunci am știut că te transformi în Hamlet. Ai comentat ceva legat de faptul că mă joc cu sentimentele tale, dar eu până atunci nu credeam că ai așa ceva. M-ai ajutat să îmi învăț setul de poeme pe care le selectasem pentru seara de poezie de la teatru și am observat că ceva din tine reacționa diferit când aduceam vorba de Teona Galgoțiu sau Andra Rotaru.
Sensibilitatea e ceva ce nu am putut niciodată să îți contest. Curajul tău de a plânge în brațele mele aproape că mă făcea să fiu o femeie pe care să nu o urăști.
Îmi plac poemele fluviu, îmi place să mă revărs în ele.
Ploaia foșnește cum îți foșnesc așternuturile.
Tot în fusta mea mini mă duc la Unchiul Vanea. În foaier, una dintre plasatoare mă urmărește în timp ce îmi cer voie la baie, ca nu cumva să fur ceva. Nimeni nu își dorește să dispară portretul unui actor de pe perete.
Singurul lucru care mă ține în viață e promisiunea că ziua de mâine îmi va scoate în cale încă un bărbat mediocru despre care să scriu, pe care să îl ridic la rang de zeu în mintea mea de fetiță. Și e atât de ușor să te împiedici de ei.
Stau și scriu în locuri cât mai ferite de priviri, căci întrebarea ce scrii acolo nu mi-a picat niciodată bine. Nu vrem ca oamenii să știe că ne ocupăm cu lucruri din astea sensibile, că știm să găsim rime și ritm și analogii la orice frază. Dar îmi place să scriu despre tine, pentru că niciodată nu te-am înțeles.
Îmi beau flat white-ul cu lapte de ovăz, îmi șterg ochelarii de soare de tivul fustei și îi așez undeva în corset, între sâni. Scriu urât în carnețelul meu Barbie, rup paginile când ceva nu îmi convine. Nu îmi convin multe.
Și la finalul zilei, orice aș scrie, tu nu observi. Stau și mă rog să te apuci de citit, să ai și tu o revelație cehoviană, o epifanie care să îți arate care e faza cu artiștii.
Pe fundul ceștii, spuma se usucă de la atâta căldură. Pielea mea e lipicioasă de la transpirație, am limba amară de la cât am folosit-o să îmi înmoi vârful pixului cu sclipici.
Cred că încep să mă ofilesc.
