Nu era cu ea, nu se mai văzuseră de ceva timp,însă ea o purta mereu în inimă, în visele ei, în gândurile ei. O purta cu ea mereu,la orice pas. Vorbea cu ea, în special seara, la apus când erau singure. O "ţinea" de mână şi uneori îi şoptea câte un vers, alteori îi spunea ce o frământă, îi destăinuia toate secretele şi visele pe care numai ele le ştiau. Nu vorbea cu nimeni cum o făcea cu ea, o iubea într-un mod înţeles numai de ea, nimeni nu ştia de această iubire, de această legătură pe care distanţa nu o putea distruge, nimic nu părea să o poată distruge.
Era o persoană veselă, îi plăcea să ajute oamenii, animalele şi natura în special, deoarece spunea că aşa o face fericită pe cealaltă. Era tristă uneori, dar chiar şi atunci emana o pace şi un calm nemaivăzut. Dar astăzi ochii ei, de un verde emerald erau înăduşiţi de lacrimile ce i se prelingeau pe obrazul fin, atunci când era singură.Azi era cu adevărat tristă, aşa cum nimeni nu o mai văzuse.Nu asculta pe nimeni, nu vorbea, nu era ea.Sclipirea din ochi îi dispăruse şi faţa parcă îi era acoperită de un văl de negură, căci zâmbetul nu izbutea să iasă. Era lipsită de vlagă şi avea un gol în privire ca şi cum nu cunoştea nimic din ce vedea şi nu ştia încotro se îndreaptă.
