Plouă.Plouă şi la propriu şi la figurat.În sufletul ei curge un izvor de lacrimi care îi năpădesc ochii şi i se preling pe chip asemena unor picături de acid sulfuric. Nu sunt lacrimi de bucurie,de aceea simte că ele o ard,că îi distrug chipul.Chipul său exprima blândeţe,fiind dovada trecerii anilor peste ea,pielea îi este ridată,dar ochii ei şi expresia feţei emană bunătate şi cum am spus blândeţe,însă în ochi i se citeşte în acelaşi timp tristeţea şi dezolarea.Fiecare zi e la fel pentru ea.Trăieşte singură, în căsuţa veche cu acoperişul de tablă erodată de timp. Trăieşte pe acel povârniş de când se ştie,doar că a rămas singură, toţi au plecat ori s-au prăpădit,singurele fiinţe care îi ţin de urât sunt magăruşul,bătrân şi el,câinele ce-o apără de fiare,pisica şi câteva găini.Nimeni nu ii calcă pragul prea des,doar ciobanul vine de câteva ori pe an să-i aducă merinde pentru animale şi câte ceva de-ale gurii,în rest îşi duce bătrâneţile singură.Încă mai are un dram de putere,dar tristeţea o copleşeşte zi de zi.Copiii au părăsit-o,au plecat şi nu s-au mai uitat în urmă,nu au privit în ochii ei înecaţi de lacrimi.Nu voia să-i ţina cu ea acolo,voia doar să-i vada din când în când,să-i mai audă strigând "mamă",dar lor nu le-a păsat, s-au lăsat stăpâniţi de mirajul lumii şi s-au avântat în el fară să se mai întoarcă la rădăcini şi la fiinţa care i-a îngrijit cu atâta osteneală şi i-a purtat în pântece..
