Pe străzile înghesuite și perfide ale orașului adormit, teroarea iminentă a morții căuta să își facă loc prin zapușala teribilă și lamentabilă ce se lăsase grea în aer o dată cu plânsul mizer al ploii care încerca de zor să își verse păcatele pe la fiecare ungher strâmt de alee sau de bloc. Tăcerea se consolidase în puterea de neprihănit a nopții, iar răceala de gheață pe care o sufla vântul nebun, purta cu sine acel tip de frică subită și jalnică care încolțește adesea în jurul celor mai destrăbălate cartiere și în pustiul de la periferii. Orașul gol își dormea tristețile, scăldat în stropii grei de ploaie care se cereneau în zadar din norii negrii și cumpliți care acaparaseră văzduhul. Niciun om nu îndrăznea să mai calce afară din propria locuință, nu doar din cauza ploii, care nu îi lăsa să își îndeplinească nici sarcinile zilnice, dar pentru că teama de moarte creștea în sufletele acestora pe zi ce trecea, iar moartea nu este doar vicleană, te aștepți să te apuce de mână la un colț de stradă. Ciuperca aceasta ranchiunoasă reușea să atragă cât mai mulți cetățeni de partea ei, deoarece moartea chiar își făcuse un obicei de a frecventa orașul cât mai des, ca și cum un blestem groaznic s-ar fi aruncat din plin asupra orășenilor. Și cum să nu te temi pentru propria-ți piele când disparițiile neașteptate se țineau de mână cu crimele nesăbuite care pândeau la orice pas în labirintul nemilos al intersecțiilor. Era târziu, deja trecut de miezul nopții, când zăngănitul monoton al motorului unei dube negre și mari a cutezat să disturbe liniștea împuternicită care plutea printre clădirile cenușii. Duba s-a oprit pe bulevardul principal al cartierului Kurnețk, un amalgam de străduțe mici, și o adunătură de blocuri care își etalau pereții mâzgăliți în graffiti, operă a majoritatea tinerilor fără preocupare. Kurnețk nu era un cartier periculos, dar nici departe de a se afunda în haos nu era, aici se întâlneau adesea cei mai ciudați oameni și nu e așa surpinzător având în vedere că se afla aproape de periferie. O bufnitură surdă răscoli brusc strada neumblată, când portiera din dreapta se deschise, și din dubă coborî o matahală de statură medie, îmbrăcat în echipament special și înarmat până în dinți. Matahala întâmpină răceala aerului ce îl izbi din plin în față, iar în lumina searbada a lunii cuiele grenadelor pe care le ținea la piept luciră feroce. Bărbatul își plimbă rapid mâinile peste tot corpul în scopul de a efectua o scurtă revizuire asupra muniției și aruncă o privire în jur asupra complexului de clădiri.
- Simt deja miros de javre! Cuvintele îi erau probabil adresate celuilalt ins care condusese duba, dar cum acesta era ocupat să bolboroseasca înjurături draconice în aparatul stației de transmitere, se mulțumi să tragă aer în piept prin materialul gros al cagulei care îi acoperea chipul până aproape de nas, și o consideră o confesiune întâmplătoare pe care orice cetățean întreg la minte o are când vizitează Kurnețk. Nimeni nu își dorește să se afle prin preajma Kurnețk-ului nici măcar din adins. Mai zăbovi puțin cu ochii în zare, după care se întoarse pe călcâie de parcă ar fi fost ars și sprijinindu-și greutatea de ușa deschisă, se adresă din nou bărbatului cu care venise:
-Cred că ar fi cazul să cobori și tu... Nici măcar nu mi ai spus care clădire e...
-Să te duci la dracu'! Orice chef al namilei de mai spune ceva fu tăiat, iar acesta se strâmbă a indignare, deși era pregătit să se apere împotriva răspunsului tăios care urmase, dar se calmă la fel de repede pe cât se aprinse, la vederea colegului său care încă își făcea de cap cu stația. Bărbatul care stătea pe scaunul din stânga își bagă stația în buzunarul de la piept, dădu din cap afirmativ către matahală, care îi făcuse nerăbdător semn cu mâna, și se dădu jos din dubă. Șoferul avea un aer impunător și o silueta impozantă, fiind cu cel puțin trei capete mai înalt decât celălalt. Cu capul pe sus și cu privirea ațintită în față, reuși să ajungă în partea cealaltă a automobilului într-o fracțiune de secundă. Namila aruncă un ochi peste umăr și tresări, dar pentru că nu voia să se lase pradă glumelor de prost gust ale tovarășului său care îl vor fi luat cu asalt asemenea unei rafale de gloanțe, doar din cauza unui gest așa infim ca acesta, pufni pe un ton batjocoritor:
- Văd că poți să te miști și mai repede! Inaltarogul care purta același echipament special ca și matahala, nu lua în seamă râsul ironic al subordonatului său și trecu cu vederea și peste familiaritatea cu care i se adresase.
- Nici nu am apucat să îmi termin trabucul... Sinceritatea brutală și degajarea din tonul vocii, conturată de un puternic dezinteres vulgar, îl făceau pe bărbat să pară cinic. Faptul că nici măcar nu se obosise să născocească ceva în semn de protest la ironiile matahalei și ușurința cu care s-a descotorosit de un subiect pe care nu avea chef să îl abordeze, dezvăluiau cu adevărat indiferența și cruzimea care zăceau la pândă în personalitatea sa. Guliganul se trezi uitându-se la cerul secătuit de lumină, al cărui întuneric morbid se întindea asemenea unei plase manjită de poalele suferinței, ascunzând chipul palid și fin al lunei. Traversă în grabă strada cu pavaj neregulat și se opri pe trotuarul de vizavi, sub un singur felinar amărât care își pâlpâia nesigur lumina rece care scălda intratea în cartier.
-Care e, ă? Aia din față? Își întoarse ușor profilul către camaradul său care era deja lângă el, analizând cu poftă împrejurimile, și gesticulă ușor cu capul sau mare, indicând primul bloc care își etala înălțimile chiar sub ochii lor. Bărbatul nu răspunse, înaintă câțiva pași și ii făcu cu mâna guliganului să îl urmărească, străbătând cu pași mari platforma cimentată care se întindea până la adunătura de blocuri. Matahala nu scoase un cuvânt ci se supuse umil ordinelor nespuse ale acestuia și porni în fugă ca să îl ajungă din spate, însoțit de ecoul bocancilor grei. Foșnetul grav al armei care se mișca frenetic pe vesta rigida și neagră de care era prinsă, îl făcu pe înăltărog să își dea seama ca subalternul său se afla la nici o aruncatura de băț distanță, așa că se opri dintr-o data, provocându-l pe acesta să se lovească de spatele său lat, fiind cât pe ce să alunece pe pavele.
-La dracu'! Înjură acesta din plin. De ce ne-am oprit? Am greșit adresa?
Inaltaragoul tresari din cauza impactului nedorit, și dădu din cap în semn că nu, apoi pași pe străduța strâmtă dintre blocuri, cu Namila pe urmele lui care arunca fugar priviri peste umăr la intervaluri scurte, de frică parcă să nu fie văzuți. Cotiră la dreapta prin spatele blocurilor, alături de ceața densă care începuse să se pogoare peste orașul liniștit. Totul în jur era copleșit de o stare tulburătoare de amorțeală care părea ca își adună forțele din bezna chinuitoare și veșnic neepuizată care veghea în puterea nopții cu o vigilența de fier. Nicio noapte nu mai fusese atât de întunecată și de cetoasa ca aceasta, fără urmă de stele sau de lună pe întinderea cerului de culoarea smoalei. Ceața și întunericul se amestecau într-un vals crâncen de jale și durere, fiind în stare să invaluie sufletul oricui s-ar fi încumetat să respire din aerul rece și toxic.
