În fiecare zi, mă urmărește un chip zgâriat acum zece ani care își spală trupul cu nisip și uită să-și toarne apa în creștet. Fug de mor de el.
Dar mă tot urmărește și-mi urlă numele așa că plâng pentru că nimeni, cu atât mai puțin el, nu trebuie să-mi știe numele adevărat.
Azi mă opresc înaintea lui și îi pun un picior înainte de care aproape că se împiedică. Își freacă cu degetele încheietura mâinii și-i simt de la zece metri rănile de la anii încătușați. Cel mai trist e că, așa cum mulți au fost primiți pe lume, s-a născut cu mâinile înconjurate de inele de fier flămând de suflet.
Și am vrut să mă întorc să-l ajut. Să-i ajut. Să-i culeg unul câte unul până când toți îmi sunt salvați.
M-am trezit, însă, altcineva și, din nefericire, mi-a luat decenii să-mi cunosc demonii mei;
cum aș putea într-o zi să-i găsesc și pe ai altcuiva?
