I have a sister?!

Viata pe strazi

Inca o zi inca o mare dezamagire pentru viata mea de tot rahatul. Singura,lasata in urma de toti si toate... Nici macar un motiv pentru care m-as mai trezi dimineata. Un lup singuratic ce isi cauta cu disperare o haita care sa il sustina la bine si la greu. Asa sunt eu. Salut. Ma numesc Angel Horan si sunt o fata a strazii. Cand eram mica asistentele ma pusesera intr-un incubator mai departat de privirile lumii iar cand parintii au vrut sa ma ia ele uitasera de mine si le-au spus ca poate ma luase altcineva. Cand m-au auzit plangand si-au dat seama cine eram dar a fost prea tarziu. Am fost data la un orfelinat unde numai eu stiu cate am patit. Uneori muream de foame si zile la rand. Baietii de acolo ma bateau tot timpul iar fetele ma jicneau pentru felul in care aratam. Am fost adoptata de atatea ori incat nici eu nu mai stiu. Dar de fiecare data eram adusa inapoi. Si de fiecare data veneam cu o cicatrice noua si nu numai fizica ci si emotionala. La un moment dat ma saturasem de toata aceasta valmasala si am fugit. Eram mult prea distrusa pentru a putea ramane in acea casa a iadului. Intr-o seara instelata mi-am luat telefonul,chiatara,ceva mancare si putinele haine pe care le aveam si am plecat. Spun Doamne ajuta ca stateam la parter. De cand am plecat tot colind strazile. Am 17 ani si cat decat am putut rezista. Stiti,fiecare avem cate o lume a noastra unde ne retragem cand totul se duce de rapa,unde toate grijile si problemele dispar. Cei mai norocosi oameni reusesc sa isi transforme fantezia in viata reala. Din pacate unii oameni au ghinionul de a pierde aceasta lume. Asa mi s-a intamplat si mie. Universul meu este distrus si nimic in aceasta lume nu ar putea sa il reconstruiasca. Iar atunci cand universul iti este distrus trebuie sa intri in lumea reala care e plina de tristete,capcane si dezamagiri la orice pas. Macar eu fiind pe strada de 3 ani am reusit sa ma acomodez si sa imi castig singura mancarea in fiecare zi. V-am spus ca am o chitara. Ma pricep de minune sa cant la chitara si ma descurc binisor si cu vocea. In fiecare zi ma puneam intr-un loc aglomerat si incepeam sa cant. Oamenii milostivi imi aruncau cate o lira in palarie sau cat puteau si asa nu muream de foame niciodata. Si ce as mai putea sa spun despre mine? Pot spune ceva despre cum arat. Am parul brunet si ochii albastrii,tenul alb ca zapada si curat ca lacrima,sunt o fire optimista dar in ultimii ani am devenit depresiva si nu sunt nici slaba si nici grasa. Dupa mine cred ca 69 kg la 17 ani este o greutate rezonabila. Mai mult de atat nu stiu ce sa va spun doar ca muzica e modul in care ma regasesc pe mine cea veche. Cea cu un zambet pe buze mereu. Din pacate nu mai am motive sa fac asta. Nu pot spune ca imi urasc viata dar nici nu o ador. A! Am uitat sa va spun ca am si un semn din nastere in forma de nota muzicala pe piciorul stang. Se pare ca nu degeaba imi place muzica. Oricum... Ce este cel mai greu pe strazi este unde vei dormi noaptea. Mai ales noptile de iarna. Ma bucur macar ca acum e vara si chiar daca razele soarelui nu incalzesc cu mult pamantul stiu macar ca nu voi muri de frig noaptea. In seara asta ma voi duce sa dorm in parc. Mi-am rezervat o banca numai a mea. Este cu un metru mai lunga si cu jumatate de metru mai larga decat celelalte. Nu e tocmai confortabila dar asta este. Cand voiam sa trec strada pentru a imi ocupa "patul regal", o masina mai sa dea peste mine. Ramasesem statuie. Bataile inimii mele aproape erau inexistente la fel ca respiratia mea. Stateam cu gura deschisa in mijlocul strazii cu o masina in fata mea si cu pupilele dilatate la maxim. Deodata acea liniste de maxim 5 secunde fusese intrerupta de zgomotul portierei izbita cu putere pentru a se inchide. Un baiat dragut,cu parul blond si ochii la fel de albastrii ca ai mei iesise din masina si se apropia de mine. Se citea pe fata lui ca era ingrijorat.

-O Doamne! Esti bine? Ai patit ceva?

Doar atat a apucat sa imi spuna blondul si totul se facuse negru in jurul meu. Am cazut pe jos lesinand. Cand ma trezesc ma aflu....

Hei lume! Cum va mai simtiti? Ce mai faceti? M-am hotarat sa scriu inca o carte cu adorabilii baieti din One Direction. Multumesc cititorilor de la Dragoste la puterea a cincea si Cry care imi citesc si aceasta poveste. Sper ca va place inceputul si imi cer scuze ca este putin cam scurt dar urmatoarele capitole vor fii mai lungi. Promit. Vreau sa ii rog si pe noii cititori sa traga un ochii si pe la cele doua povesti mentionate mai sus. Va multumesc anticipat. Pana data viitoare... Key bye!