Cine a zis că e imposibil?

Cum a început totul?

*Cu două luni în urmă*
   Tremuram din toate încheieturile, mama mă ținea de o mână, sora mea strângând-o plină de emoții în brațe, cu ochii ațintiți în ecranul laptopului, tata aștepta în telefon cu nerăbdare RĂSPUNSUL. Mai dau o singură dată refresh paginii și aștept să se încarce.
- AM INTRAT! Strig din toate puterile, în timp ce lacrimile începeau să mi se scurgă ușor pe obraz, ca mai apoi un țipăt de fericire să își facă prezența din partea mamei, cele două mă îmbrățișau fiind mândre de reușita mea, iar tata era și el nespus de bucuros.
* În prezent*
   Privesc uimită clădirea înaltă, o analizam în detaliu, de jos până sus, admirând arhitectura, dar și grija cu care a fost lucrată. Încerc să pășesc pe prima treaptă dar parcă picioarele voiau să mă părăsească, eram paralizată, mai privesc încă o dată și îmi fac curaj, "ASTA E FACULTATEA MEA ACUM, PENTRU ASTA AM MUNCIT O VIAȚĂ ÎNTREAGĂ!" îmi spun singură în timp ce urcam cu pași mărunți treptele ce păreau fără sfârșit.
   De la 15 ani am plecat departe de familie, ca să studiez la un liceu de prestigiu, Colegiul Național Pedagogic, îmi doream atât de tare, să le demonstrez oamenilor care m-au descurajat și care m-au batjocorit, CĂ POT și că nu sunt o cauză pierdută, luasem toate probele cu felicitări și intrasem printre primii, terminând liceul în aceeași manieră, fiind șef de promoție.
   Acum începeam un nou capitol, unul greu de care îmi era teamă, un alt oraș mare, plin de necunoscuți, mă afundasem așa mult în învățat încât uitasem cum e să mai ai prieteni sau să socializezi, BUNĂ TREABĂ FATO îmi spun, deja furioasă pe mine și pe obiceiurile mele proaste, DACĂ AI ABSOLVIT COLEGIUL ĂLA ACUM TREBUIE SĂ ȘTII SĂ DESCHIZI ȘI GURA.

#301cuv.