15. Demonul Din Mine
KIARA
Nu reuşisem niciodată să îmi descriu senzaţia morţii, iar în obsesia mea de a percepe și analiza suferinţa victimelor, de a înţelege chinurile prin care trecuseră, încercasem să îmi creez în minte o idee cât mai clară a acestei ultime trăiri.
De fiecare dată ajunsesem la concluzia că, înaintea morţii, frica era atât de puternică, încât durerea nu mai exista. Era şi una dintre cauzele ce ducea la paralizia înainte de deces.
"Mintea doare mai tare decât orice parte a corpului."
Fusese una dintre lucrările mele de top din cadrul cursului de Ştiinţă Comportamentală.
Până la urmă, aproape totul se reduce la logică pură de zi de zi. O lovitură fizică te zguduie pe picioare, dar chiar şi cele mai rele dintre ele trec în maxim o oră.
E de ajuns o frază formată din cel mult cinci cuvinte care să distrugă şi să lase sechele atât de adânci, încât victima să fie traumatizată tot restul vieţii.
Cunoaşteţi armele şi adversarul. În toate privinţele.
Eu nu îmi cunoşteam nici armele şi cu atât mai puţin adversarul.
Fusesem lovită atât fizic, cât şi psihic, atât de tare, încât în acel moment mă simţeam de parcă mă înecam într-un ocean îngheţat şi întunecat, iar în jurul meu înotau zeci de voci demonice ce voiau să mă înnebunească.
Loviturile fizice sunt rele.
Loviturile psihice sunt îngrozitoare.
Când eşti izbit de ambele... ei bine, eram pe cale să aflu exact ce se întâmpla.
Eram la un prag de moarte sau de demență vasculară. Puteam să îmi simt creierul cum nu mai funcţiona normal, presiunea şi groaza ultimelor evenimente mă ducea la infarct cerebral.
"Nu o să mori aşa şi nici nu o să înnebuneşti, Kiara! Trezeşte-te!"
Cineva mi-a urlat atât de tare în minte, atât de monstruos şi înfricoşător, încât a fost capabil să mă scoată din toată mlaştina gândurilor mele.
Am suspinat, deschis ochii şi tresărit violent, toate în acelaşi timp, aşa cum îmi imaginam că ar reacţiona un om întors din morţi.
Am început să tremur spasmatic instantaneu, să gâfâi aerul şi să privesc năucită în toate părţile, două mâini înfiorător de calde m-au atins pe braţe.
Dameon era fix în faţa mea, privindu-mă cu precauţie şi furie, sau cel puţin aşa mi se părea, nu aveam nicio capacitate de a mai citi emoţiile umane.
Eram rece precum gheaţa, dar fleaşcă de transpiraţie. M-a cuprins un val îngrozitor de frisoane înainte să apuc să rostesc vreo silabă şi m-am zguduit cu tot corpul, cineva mi-a pus o pătură pe spate.
— O să fii bine, îţi promit! A şoptit el, nu mai era vocea din mintea mea.
Nu mai aveam habar ce era real şi ce coşmar, ce se întâmplase cu adevărat şi ce halucinasem, dar un lucru era clar: mă simţeam bolnavă ca un câine.
— Te-ai vindecat atât de repede... a şoptit el contrariat, uitându-se ciudat la mine, la pielea mea. Lângă el a apărut Zah, care probabil fusese în spatele meu.
