Leagănul copilăriei

Degetele lungi, îmbătrânite de trecerea timpului, atingeau fiecare carte din biblioteca din camera de zi. O bibliotecă mare, cu rafturi din lemn de fag, zgâriate pe la unele colțuri care deținea mii de cărți. Autori români cum ar fi Iulia Hașdeu, Eminescu, Blaga, Ileana Vulpescu, autori englezi precum William Shakespeare, Thomas Hardy, autori francezi, Victor Hugo, Alexandre Dumas, Albert Camus toți aveau secțiunea lor în acea bibliotecă. Privea la fiecare carte și dintre cele o mie de cărți, doar una a fost extrasă dintre ele. O carte groasă, cu o copertă albastră, veche și puțin îndoită la colțuri, fusese pusă pe masa ovală, din lemn.

Femeia măruntă de statură, puțin adusă de spate, îmbrăcată într-o rochie albă cu flori cusute pe ea, o vestă croșetată, prinsă cu broșă suflată cu aur, îi menținea căldura de care avea nevoie. Pași mărunt spre camera alăturată și luă de pe noptiera de lângă pat, ochelarii care aveau agățati de dânși un șnur roșu.
Înainte de a deschide cartea privi câteva clipe spre fereastră și văzu o pană albă, adusă de vânt, care se rotea lin, așezându-se în ghiveciul din lut, cu flori roșii.

Închise ochii preț de câteva secunde, răsuflarea greoaie auzindu-se în toată încăperea. Deschise ochii și în același timp și cartea care părea a fi un jurnal de viață. Își puse ochelarii la ochi, dându-și șnurul peste cap și oftă adânc.

„ Nu știu ce m-a îndemnat să fac această nebunie, dar cu siguranță mama nu mă va ierta. Fugeam prin sat mâncând pământul, de teamă ca nu cumva mama să se fi întors din oraș și să mă vadă plecată de lângă sora mea mai mică. De ce trebuia să am eu grijă de ea? De ce nu putea să o ia cu ea atunci când se ducea la cumpărături? În fuga mea nebună, încercând în același timp să mă aranjez și să îmi strecor cartea în buzunarele vestei mele, am dat peste un bătrân care ținea o plasă de fructe în mână. Plasa îi cade, fructele o iau la vale și îl văd pe bătrân cum se apleacă să le strângă. Dau să plec, dar sufletul nu mă lasă, așa că mă întorc din drum, chiar dacă mama mă va bătea pentru neglijența pe care, într-un fel sau altul, o am pentru sora mea.

Mă aplec, culegând toate fructele și vreau să i le înmânez, în momentul acela realizez că plasa bătrânului era ruptă. Nu știu ce ar trebui să fac, nu știu nici ce ar trebui să spun, dar cu siguranța nu îl pot lăsa așa.

— Unde fugeai așa, mă întreabă bătrânul care pornise la drum, făcându-mi semn să îl urmez.

— Mă duceam spre casă.

— Eu când eram de-o șchioapă făceam tot posibilul să stau afară și să mă fugăresc cu Abel și cu Ianis. Voi, copii de acum, nu știți cum să mergeți spre case.

— Păi, am făcut o prostie și trebuia să ajung înainte ca mama să vină acasă, ca să nu mă pedepsească, îi spun bătrânului pe nerăsuflate, încercând să nu scap merele pe jos.

— Ce făcuși, mă întreabă cu un zâmbet în colțul gurii.

— De dimineață mama a plecat în oraș să facă cumpărături și mi-a zis să am grijă de Eva, sora mea mai mică, până se întoarce dânsa. În dimineața aceea voiam să merg pe deal lângă vechiul stejar ca să îmi termin cartea. Tata îmi făcuse acolo un leagăn, până să moară și neavând stare și răbdare, am zis că pot să mă duc să stau jumate de oră și să mă întorc. Dar am pierdut noțiunea timpului și voiam să ajung înaintea mamei ca să nu mă pedepsească, îi răspund bătrânului agitată și încercând să măresc pasul.

— Parcă mă văd pe mine atunci când săraca maică-mea nu își găsea capul de treburi și mă lăsa pe mine să am grijă de oi. Niciodată nu le păzeam. Mă duceam să mă scald în râu cât era ziua de lungă și mă întorceam mereu cu câte o oaie lipsă, spunând mereu câte o minciună frumușică, ce-i drept.

Râd la povestea bătrânului și neavând odihnă până nu ajung acasă, îl întreb:

— Stați departe de aici?

— Eu nu stau departe, tocmai ce trecurăm de casa mea. Mă gândeam să te scap de pedeapsa maică-tii și să îi zic că te-am rugat eu să mă ajuți la culesul de mere. Dar cum totul are un preț în viață, trebuie să vii zilnic la mine și să ne ajuți, pe mine și pe nepotul meu, cu olăritul. Ce zici, accepți?

— Accept, răspund bătrânului zâmbindu-i cu gura până la urechi.

Nu credeam că o asemenea năzbâtie ar putea să îmi schimbe viața pentru totdeauna. Eram o fată zăpăcită, neastâmpărată cât cuprinde și pasionată până în măduva oaselor de lectură și care își trăia viața, anostă și grea pentru unii, frumoasă și ușoară pentru mine, de la sat, în Volovăț, din inima Bucovinei. Pe atunci, în 1935, aveam doar zece ani și dragul pe care îl aveam de a ajuta oamenii, îmi umplea sufletul de bucurie. Când bătrânul Eiran mă învățase să olăresc, nu doar că râdeam cu gura până la urechi că puteam să mă joc cu pământul, dar faptul că prinsesem repede, îmi dădea o mare satisfacție, mai ales când auzeam cuvintele bătrânului.

— Ai prins repede, Alona. Bravo, copilă!

Iar când terminam de olărit fugeam cu nepotul bătrânului, Amit, la stejarul de pe deal, urcându-ne sau mai bine zise înghesuindu-ne să stăm pe leagănul tatei, care murise de tuberculoză. Eu îi citeam din cartea mea lui Amit, iar el, pasionat cum era de natură, îmi povestea despre fiecare pom sau plantă. Nu doar că eu și Amit stăteam și ne jucam ore întregi, dar ceva profund se legase între noi.

În 1939, pe când aveam paisprezece ani, a început războiul, iar mama abia de mai putea face rost de mâncare pentru mine și sora mea, care se îmbolnăvise. Amit care era cu patru ani mai mare ca mine, a fost concentrat pentru a lupta în război. Nu puteam să îmi opresc lacrimile care curgeau abudent atunci când dragul meu Amit pleca. Ne jurasem în fața stejarului, stând pe leagăn, că o să ne scriem zilnic și că după terminarea războiului ne vom căsători.

Când am împlinit șaisprezece ani, am avut parte de un film teribil, care nu doar că mi-a provocat o doză imensă de suferință, dar teama de care eram controlată în acel moment, mi-a epuizat toată sursa mea de optimism.

Pe data de 14 septembrie 1941, cu două zile înainte de ziua mea de naștere, a început deportarea evreilor din Bucovina și Basarabia, trimițându-ne în lagărele de la Vertujeni, Secureni și Edineț. Nu pot descrie frica pe care o aveam implementată în adâncul sufletului și cum îi repetam mamei de milioane de ori că o iubesc și că îmi pare rău pentru toate greșelile pe care le săvârșisem. Eram conduse de ofițeri și escortate de jandarmi, iar marșul zilnic pe care îl făceam trebuia să acopere treizeci de kilometri, iar dacă vreunul dintre noi rămânea în urmă, eram executați pe loc. Majoritatea dintre noi au murit de foame, frig sau de boli. Mama s-a îmbolnăvit și în fiecare seară încercam să îi scad temperatura și să îi dau pe față cu pământ, ca să nu se vadă suferința care i se reflecta pe față. Groaza că mama ar fi putut să fie scoasă afară și împușcată, mă făcea să tremur din fiecare încheietură.

Într-o noapte, împreună cu un tânăr medic german care se îndrăgostise de mine, am reușit să scăpăm, și eu și mama, dar despre ceilalți se știe doar că au existat și cu siguranță nimeni nu merita chinul pe care l-am trăit, eu fiind pe atunci un suflet nevinovat.

Ce s-a întâmplat cu Amit? Amit a rămas surd după război și s-a căsătorit cu o infirmieră poloneză, de care s-a îndrăgostit atunci când îl îngrijea. Eu m-am căsătorit la rândul meu cu medicul german care mă salvase din ghiara morții și cu care am trăit până în momentul de față. ( 1991 ) ”

Bătrâna care acum stătea pe fotoliu, închise jurnalul copilăriei sale și privi spre fereastră la pana de fulg care se oprise mai devreme în ghiveciul cu flori roșii, acum luându-și zborul spre nicăieri.