Grăbesc pasul pe trotuar, împinsă de la spate de rafala puternică de vânt ce mătură întregul cartier, împrăștiind frunzele ruginii de-a lungul străzii. Sunt într-o mare întârziere, motiv pentru care aproape alerg pe Bulevardul Logan, în direcția azilului la care lucrez de aproximativ patru ani și de la care, cel mai probabil, mă voi concedia în dimineața asta.
— Ești moartă, Ella! șuier, de îndată ce îmi privesc ceasul de la încheietură.
În goana mea disperată, îmi privesc pentru o clipă cizmele cu toc. N-au fost cea mai bună alegere pentru o astfel de dimineață, dar nici nu mi-am închipuit, chiar și pentru o clipă, că voi ajunge să alerg ca o bezmetică prin Chicago, după ce taxiul meu va rămâne blocat în trafic, la câteva străzi distanță.
Dar nu încălțămintea mea e cea mai proastă alegere din săptămână. Oricât aș încerca să mă fofilez, cel mai mare regret al meu sunt shot-urile de tequila pe care le-am înghițit seara trecută și care s-au întors să se răzbune. Așadar, indiferent cât de tare m-aș strădui să merg mai repede, nu cizmele înalte sunt vinovate pentru faptul că mă împleticesc în propriile-mi picioare, ci amețeala cruntă, cauzată de mahmureala de care preferam să nu sufăr.
Da, cu siguranță tequila a fost alegerea greșită.
Răsuflu oarecum ușurată când văd, printre copacii aproape dezgoliți de toamnă, colțul clădirii la care trebuie să ajung. Oficial, am întârziat doar treizeci de minute, așa că mai există o mică speranță ca nimeni să nu-mi fi observat lipsa. Nu de alta, dar m-ar scuti serios de niște glume nesărate.
Dau buzna în clădirea din cărămidă roșie și mă opresc în mijlocul coridorului, gâfâind, când Summer mi se materializează în față, îmbrăcată în uniforma ei imaculată, cu brațele strânse la piept și mușcându-și buzele ca să nu râdă.
Cam atât și cu furișatul pe ascuns pe la spatele singurei mele prietene.
— Uau! exclamă ironic. Ai întârziat! E o premieră!
— Mie-mi spui? pufăi, trecând grăbită pe lângă ea. N-ar fi trebuit să mă lași să beau atât! Abia am auzit ceasul.
O aud chicotind în spatele meu, dar nu mă întorc să văd dacă mă urmează. Traversez coridorul în cea mai mare grabă, îndreptându-mă direct spre birou.
— Pe o scară de la unu la zece, cât ești de mahmură? întreabă curioasă, ținându-se după mine ca un scai sâcâitor.
— Doisprezece, răspund instinctiv.
Îmi desfac din mers eșarfa din jurul gâtului și nasturii paltonului.
— Așa rău?
— Știi care e rezistența mea la alcool, Sum. Zero barat! Mă mir cum de n-am intrat în comă.
Intru în biroul meu în aceeași manieră grosolană și mă îndrept țintă spre cuierul de care îmi atârnă uniforma, lăsând ușa deschisă pentru ea, ferm convinsă că mă va urmări și înăuntru.
— Ei, haide! râde din prag. Au fost doar câteva shot-uri! Nimeni nu moare dintr-atât.
— Serios? îi arunc peste umăr, în timp ce îmi agăț paltonul. Capul stă să-mi explodeze, mi-e greață și, sinceră să fiu, nu sunt deloc sigură dacă i-am dat lui Arthur să mănânce sau îl voi găsi cu burta în sus când mă voi întoarce acasă.
Oftând, apuc tivul bluzei și mi-o scot peste cap, înlocuind-o cu cămașa albă a uniformei de asistentă.
— Ți-ai numit peștele Arthur?
