Dusmanul meu Iubit

1.

V-ați întrebat vreodată cum e să ai lumea la picioare și la fiecare respirație să se adune oameni în jurul tău întrebându-te dacă e totul în regulă? Dacă ai nevoie de ceva? Mda...eu în fiecare nenorocită de zi mă întreb asta, văzându-i cum mișună prin școală pe toți încrezuții împodobiți din cap până în picioare cu țoale scumpe, și bijuterii ce ar putea salva toți orfanii de pe planeta asta dacă le-aș strânge la un loc. Toată spuma aici se află. Toți copiii bogătașilor din Honeyvill studiau la liceul privat, unde din întâmplare mă aflam și eu. Și da spun din întâmplare căci bunicului meu i s-a făcut milă după ani de zile de mine, sau mai bine zis de rușine m-a luat sub tutela sa. Așa cum spuneam, orașul ăsta nu e pentru toți sărăntocii, iar eu o sărăntoacă ce a trăit de la 8 ani până acum la 17 ani în orfelinate, "a dat norocul peste mine" să ajung printre copiii ce își schimbă mașina atât de des cum îmi schimb eu lenjeria intima. Adică zilnic.

    - Spune-mi că ți-ai găsit ținută pentru petrecere, și nu o să te văd în vreo salopetă largă, hidoasă ca asta, diseară!

Începusem să cred că o va lasa baltă. Chiar nu îmi arde să îi văd și după program pe fandosiții ăștia mâncători de caviar.

Încep să îmi dau ochii peste cap și evit să mă uit la Abby, care cu siguranță mă privea cu ochii ei mari albaștri, dezgustată cu privire la salopeta ce o purtam. Nu înțelegeam de ce oamenii puneau atât de mult preț pe îmbrăcăminte. Atâta timp cât era curată și nu lipseau părți din ea, nu văd care era problema. În orfelinate aveam hainele rupte și murdare zile la rând. Ce am acum pe mine pot spune ca e lux.

    - De ce insiști să vin la o petrecere în care cu siguranță aș fi privită ca pe o ciudățenie. Nu mă încadrez aici, Abby, și cu siguranță nu vreau să dau ochii cu știi tu cine...
Oftează și scoate aerul adunat în plămâni, zgomotos.

   - Pentru că e aniversarea mea, și vreau să îmi fii alături! adaugă ea cu ochii de cățelus.

Privirea ei spunea totul. Chiar își dorea cu sinceritate să fiu prezentă la vila ei uriașă unde părinții îi pregătiseră ditamai petrecerea. Unde mai pui că Ariana Grande, în carne și oase urma să îi cânte la multi ani. Toate astea le văzusem doar la televizor, în serile în care eu și prietena mea Azaleea, mă strecuram jos in salonul cu televizorul mic cât o cutie de pantofi, când toată lumea dormea. Ce dor îmi e de ea! De aș povesti cuiva de la orfelinat ar spune că am inventat toate astea. Mda...si ea era una dintre bogătașii orașului, dar ea era blândă, încă mai avea compasiune și își dorea să ofere mai mult decât să ia. Era altfel. Nu o cunoșteam decât de 2 luni de zile. De când mă luase bunicul de pe străzi în urma groazei ce o trăisem alături de familia Polonski, dar îmi era de ajuns să îi citesc în suflet. Aveam cumva harul ăsta luat de la răposata mea mamă.

    - Bine...o să vin! o linistesc pe Abby și o apuc de braț indreptându-ne spre cantină.
Văzând-o cum țopăie mi-a înmuiat inima. Sper să nu fi luat o decizie proastă...

Cantina...o uram! Era locul în care îi aveam pe toți elevii liceului în ochii mei. Toți de o dată. De parcă nu era deajuns să am parte de bârfe și priviri răutăcioase în timpul orelor de la 20 de elevi, acum am parte de toată atenția a câtorva sute. Mă străduiam din răsputeri să eman indiferență, crezând că poate așa voi fi lăsată în pace. Funcționa într-un final...asta până când apărea cel mai tupeist din tot liceul. Sargon. Era diavolul în persoană. Norocul meu era că lipsea mult de la școală. Părea că și azi era una din acele zile, fără mâncare aruncată în mine, sau chiar gume mestecate.

   - Deci? Ce vei purta? Întreabă nerăbdătoare sorbind din sucul natural de mere pe care zilnic îl bea.

Ce voi purta? Ce grea alegere. Am de ales între o rochie de la Dior, și ultima colecție de la Yves Saint Laurent. Grea viață!
Trezește-te la realitate Ezra! O să îți iei singura rochie pe care o ai, cea cu care te duceai la biserică. Da, fix aceea! Ponosită de culoarea șobolanului și care are și o gaură fix la poalele rochiei, pe care ai cusut-o cu ață roșie fiindcă doamna Bertha nu avea decât ață roșie în toată casa. Minunată alegere!
 
   - Nu mai rânji ca o nebună, și spune-mi! Mor de curiozitate! chicotea ca un șoricel, iar eu abia de îmi abțineam hohotul de râs, la imaginea creată cu mine la acea petrecere de lux.