Un trandafir alb

Capitolul I

Femeiuşcă avea probleme. Probleme mari. Nimeni, bărbat sau femeie, nu-l ameninţa cu puşca pe Douglas Clayborne, fără să suportevconsecinţele, şi imediat ce reuşea să-i smulgă arma, avea să i-o şi spună.

Mai întîi, trebuia s-o scoată din grajd, cu şoşele, cu momele, la lumină. Plănuia să vorbească fără încetare, până când se apropia de ea îndeajuns ca s-o ia prin surprindere. Apoi, urma să-i smulgă puşca din mâini, s-o descarce şi s-o frângă naibii pe genunchi. Doar dacă nu cumva era un Winchester. Atunci, avea de gând  s-o păstreze.

Acum, abia dacă putea s-o vadă. Stătea ghemuită dincolo de poartă, învăluită în umbre, cu ţeava puştii rezemată pe stinghia de sus. O lampă cu kerosen era agăţată pe un stâlp din partea opusă a hambarului, dar dădea suficientă lumină pentru ca Douglas să vadă prea mult din locul unde stătea, mutându-se de pe un picior pe altul, la câţiva paşi de uşă. O ploaie torenţială îi biciuia spatele. Era ud leoarcă, la fel ca Brutus, calul lui rotat. Trebuia să-i scoată şaua şi să-l şteargă cât mai repede cu putinţă, dar una era ce voia el, şi alta ce-avea să-l lase femeia să facă.

Un fulger lumină intrarea, urmat de un tunet răsunător. Brutus se ridică pe picioarele de dinapoi, scoţînd un fornăit zgomotos, şi aruncă din cap. Era clar că se săturase de ploaie la fel de mult ca Douglas. Acesta rămase cu atenţia spre puşcă, în timp ce încerca să liniştească animalul, promiţânu-i în şoaptă că totul avea să fie bine.

- Eşti Isabel Grant?

Femeia răspunse cu un geamăt scăzut, gutural. Douglas se gândi că poate tonul lui aspru o speriase, şi tocmai se pregătea să repete întrebarea, mai calm, cînd o auzi gâfâind. La început, crezu că se înşelase, dar zgomotul deveni mai puternic. Gâfâia în toată regula, iar asta n-avea nici un sens.

Femeia nu-şi clintise nici un muşchi de când intrase el în hambar, aşa că n-avea cum să gâfâie de efort. Aşteptă ca gâfâitul să se potolească, înainte de a o întreba din nou:

- Eşti nevasta lui Parker Grant?

- Ştii cine sunt. Pleacă de-aici sau te-mpuşc. Şi lasă uşa deschisă. Vreau să te văd cum pleci.

- Cucoană, eu cu bărbatul dumitale am treabă. Dacă ai bunătatea să-mi spui unde e, mă duc să vorbesc cu el. Nu ţi-a spus că urma să vin încoace? Mă cheamă...

Femeia îl întrerupse, cu un strigăt:

- Puţin îmi pasă cum te cheamă! Eşti unul dintre oamenii lui Boyle, şi asta-i tot ce-mi trebuie să ştiu. Pleacă de-aici!

Panica din vocea ei îl frustra îngrozitor.

- N-ai de ce să te tulburi. Plec. Vrei să-i spui soţului dumitale că Douglas Clayborne îl aşteaptă în oraş ca să-i dea restul de bani pentru arab? Mai întâi va trebui să văd animalul. Poţi să ţii minte toate astea?

- Ţi-a vândut un cal?

- Da. Mi-a vândut un armăsar arab, acum două luni.

- Minţi! ţipă ea. Parker nu l-ar fi vândut pe nici unul dintre arabii mei!

Douglas n-avea chef să stea la discuţii cu ea.

- Am hârtiile, ca dovadă. Spune-i numai, şi atât, bine?

- Ai cumpărat un cal pe care nu l-ai văzut niciodată?

- L-a văzut fratele meu, îi explică el. Iar judecata lui e la fel de bună ca şi a mea.

Femeia izbucni în lacrimi. Douglas făcu un pas spre ea, înainte de a-şi da seama că, de fapt, se gândea s-o mângâie, apoi se opri brusc.

- Îmi pare foarte rău că bărbatul dumitale nu ţi-a spus despre cal.