Bătăile inimii mele s-au sincronizat cu zgomotul produs de rotile trenului în mișcare. Douăzeci de minute am ținut vîrful stiloului pe foaie fără a avea curajul să încep. De ce îmi era teamă? I-am trîntit coperta și l-am aruncat. Amuzant cum o copertă înflorată îmi era paznic la cusca pe care mi-am construit-o singura. Mi-am îndreptat atenția către cer. Veșnic nemișcat ,veșnic.. acolo, urmărind-ne viețile efemere,martor nepieritor al degradării omenirii. S-a înnorat. Am ridicat caietul și l-am deschis la ultima foaie. Pot eu știi cîte triluri,cîte secrete sau cîți de "te iubesc" a păstrat acea foaie?Al cîtor bucurii și tristeți le-a fost spectatoare indirectă de pe vremea cînd lenevea sub scoarța unui oarecare copac? Și cu ce drept să o coplesesc și cu gîndurile mele?Gînduri atît de importante pentru mine dar atît de neînsemnate pentru martora atîtor sentimente. Și totuși aveam nevoie de asta ca de aer. Am început să scriu cu înflăcărare.Știam ca odată cu prima literă așternută pe hîrtie nu mai exista cale de întoarcere.
Nu credeam ca se va ajunge vreodată aici.Aș vrea să-mi cer iertare pentru toate nimicurile pe care ți le-am debitat,zi după zi..Acum îmi dau seama că "am turnat fier peste platină" în tot acest timp.Atîtea lucruri importante de zis și eu am irosit hîrtie și cerneală pentru lucruri mărunte.Mai am atît de puțin spațiu să scriu ce contează,dar ce contează cu adevărat..zău nu știu! Și mai e și frica de sfîrșit care îmi îngheață sîngele în vene.Mi-e teamă ca odată ce rîndurile se vor sfîrși..mă voi sfîrși și eu.Dar care "eu"? Pînă acum am fost doar ceea ce au vrut ceilalți să fiu.Acum sunt liberă să fiu cine vreau eu să fiu și ști ce?Nu mă simt liberă deloc.Am avut mereu o potecă în față pe care să merg.Acum m-am trezit pe cîmp,liberă să merg unde oi vedea cu ochii și mă simt pierdută..Cine sunt eu de fapt?Poate că acum sunt eu cea adevărată;cea din acest compartiment de tren,hotărîtă dar mereu indecisă,care vrea dar nu știe ce. Pînă acum am avut ceva,dar "ceva"nu este destul, eu vreau totul. Tare mi-e teamă că voi rămîne cu nimic.Atîția oameni au trecut prin fata ușii compartimentului meu vorbind, rîzînd, gîndindu-se la vacanța incredibilă pe care o vor petrece.Eu îmi așterne sufletul pe hîrtie în timp ce lor nu le pasă de el.De ce nu le pasă?Nimănui nu-i pasă..
Numai ție îți pasă,mereu ți-a păsat.Ai fost mereu prietenul meu devotat.De acum trebuie sa mă descurc singură, altfel mi-ar fi imposibil,m-as refugia mereu la tine pășind înapoi în cușcă.Să nu crezi că sunt necunoscătoare! Din contră,ție îți datorez faptul că acum sunt în acest tren și nu la vreun ospiciu.Dar uite că a venit și sfîrșitul.Trebuie să caut.Trebuie să mă caut și trebuie să fac asta singura. Adio scump prieten.Îmi vei lipsi.
Ia-mi bucuriile și suferințele; iubirea și ura; ia-mi gîndurile,ideile,speranțele; ia-mi lacrimile și du-le departe....
N-am putut sa pun punct,m-ar fi durut prea tare,este prea radical,prea brutal.Așa ploaia va putea să șoptească o continuare.Una mai frumoasă decît orice basm.Am mîngîiat caietul îmbibat cu lacrimi și prelungiri ale sufletului meu.Cu mîini tremurînde și lacrimi în ochi am început să rup foaie după foaie,să le sărut și să las bucăți din mine în voia vîntului,sub bătaia ploii.Cine va mai știi a cui poveste este aceea?Cui îi va pasă?Cine va mai știi cu ce lacrimi a fost inecată?Ale mele sau ale cerului?
Cerule,și tu plîngi pentru mine?Să nu plîngi.Poate astăzi am murit înecată de ploaie dar mîine...mîine voi învia, mai "eu"decît niciodată...
