*Magia stă în mister.Dacă nu mai e mister,magia dispare*
Și îmi place să mă plimb..să mă plimb prin viață urmând calea pe care mă ghidează inima.Dar uneori mă opresc,nu pentru că nu aș mai avea putere ci pentru că vreau să văd până unde am ajuns și să admir priveliștea. Văd mulți oameni trecând pe lângă mine,dar câteodată observ și suflete.Din atâtea chipuri doar ochii unora sunt o cale de a le vedea sufletul și îmi trezesc dorința de a-i privi la nesfârșit descoperind sentimente,gânduri,trăiri,amintiri până mă regăsesc pierzându-mă printre ele.Uneori întâlnesc câte o privire care mă fascinează încât îi consider sufletul un mister ce vreau să îl dezleg.Dar pe cât e de fascinant pe atât e de periculos.Când vei ajunge să îți vezi reflexia sinelui în strălucirea a doi ochi și vei fi dependent de ei,te vei pierde doar ca să te regăsești în acea privire...te vei îndrăgosti.
M-au fermecat doi ochi căprui,încât era singura priveliște pe care o vedeam în jur. Viața mea și-a schimbat cursul,pluteam în derivă pe un val de speranțe.Nu credeam că există ceva mai frumos,nici un diamant,nici măcar razele soarelui când mângâie valurile mării,nu aveau o așa strălucire pătrunzătoare. Acea strălucire oferea contur umbrei inimii mele,umilei mele ființe ce în sfârșit simțea că a prins viață. Parcă furase lumină din stele căci și în întuneric i-aș fi observat privirea ce ar putea aduce raiul în infern. Realitatea mea se schimbase în paradis,condus de un suflet,iar pericolul era că într-o clipă totul s-ar fi putut spulbera ca o iluzie.Dar eu eram cuprinsă ca de o vrajă care îmi transforma frica în curaj,tristețea în fericire și ura în iubire. M-am simțit de parcă m-am născut iubindu-l și l-am căutat pentru a mă reîntregi.
O simplă persoană pentru lume,dar pentru mine era mai complex decât orice paradox.Mi-am închis ochii și mi-am deschis inima pentru a încerca să dezleg misterul din acea privire.Descopeream emoții,amintiri,trăiri,uneori doar lucruri banale dar pentru mine speciale.Descoperisem pe cineva care a știut să zâmbească soarelui când i-a luminat calea și a dansat în ploaie când durerea ardea înăuntrul său pentru a o stinge.Dar când am fost pe cale să dezleg misterul,am crezut că nu merit să dețin cheia unui suflet ca al lui,sau că nu va putea să deschidă lacătul de la sufletul meu.Iar apoi privirea care era pentru mine steaua ce speram să îmi îndeplinească dorințele,a ales să lumineze pe bolta altui orizont.Era răsăritul vieții mele și a apus încet lăsând întuneric înăuntrul meu...
Zile la rând nu m-am uitat spre cer,dar nici în jos,priveam doar în jur căutându-mi liniștea,căci inima mea striga un singur nume,numele celui de care avea nevoie.De fiecare dată când respiram simțeam în interiorul meu un vânt rece pentru că nu mai aveam nimic,luase tot și stinsese și flacăra speranței mele ce mă încălzea.Acum aveam doar frânturi de inimă și loveam cu pumnii de câte ori mă apăsa o durere în piept.Aș fi lovit până aș fi distrus tot,să fie în jur exact ca înăuntrul meu,doar ruine..Noaptea fiecare clipă părea o eternitate,mii de gânduri,întrebări și regrete mă răscoleau.Adormeam când inima era prea obosită să se mai zbată de dor.
Timpul trecea,mie nu îmi trecea de el...Mergeam pe stradă și indiferent de persoană mi se părea că este el,atât de mult îmi lipsea.Parcă nu mai eram eu,spuneam că sunt bine,dar nu mai știam de mine.Cu cât încercam să uit,cu atât mai multe amintiri îmi năvăleau în minte.Încercam să distrug sentimente și ele deveneau mai intense..
Când mă obișnuisem cu povara asta și orice speranță se pierduse de mult,ca prin magie acea strălucire a reapărut și nici măcar soarele nu mai strălucise niciodată când a răsărit atât de frumos.Mi-a luminat chipul redându-mi zâmbetul,a readus pacea în războiul dintre regrete și dor,m-a făcut să trăiesc din nou.Și cu toate acestea încă era ca un soare ce lumina lumea altcuiva,dar eu m-am mulțumit doar cu o rază să îmi alung întunericul din suflet.Poate de-ar fi știut cum îl vedeam nu ar fi plecat,poate de-ar fi știut că îl caut s-ar fi întors mai devreme..
Toate acestea m-au schimbat,am descoperit o parte din esența existenței sale,dar m-am descoperit și pe mine.Am învățat să transform durerea în putere,să las lacrimile să îmi limpezească ochii pentru a vedea drumul pe care trebuie să îl urmez mai clar.Am învățat ce e iubirea când dorul nu mă lăsa să respir.Am învățat căci cei ce iubesc cu adevărat se întorc și să am răbdare,să aștept în tăcere pentru a-i auzi pașii când va veni înapoi.
Acum mi-e puțin teamă să mă mai opresc pentru a vedea ce am în jur,merg înainte spre împlinirea viselor mele,dar sper ca la rândul meu să mă observe cineva și să vadă sclipirea din ochii mei,să încerce să dezlege enigma din ei,dacă eu nu am putut dezlega misterul din privirea ta..
Deși nu mi-au aparținut niciodată acei ochi căprui,în ei va rămâne veșnic esența vieții mele,iar de fiecare dată când îi voi privi îmi voi trezi sufletul la viață,voi vedea orizonturi și mii de căi spre fericire care nu vor avea urmele pașilor mei,dar ai ei da.
*Acei ochi căprui când vor citi aceste rânduri vor dezlega o parte din misterul pe care prin vorbe eu nu îl pot dezvălui..*
