Sunt bine, mamă.
Azi am simţit gustul sângelui ieșind din buzele mele.
Nu, nu am vomitat sânge.
M-am lovit.
De fapt, nu m-am lovit.
Nu.
Am fost bătută.
De mine..nu.
De colegi..nu.
De tata..
Tata..
Ştii cât de greu îmi este să pronunț acest cuvânt, "tata"?
Nici nu îţi poţi imagina.
Este foarte greu.
Aş vrea să nu mai existe în vocabularul meu.
Dar nu pot să-l scot.
Nu pot.
De fapt, nu vreau.
Ştii, mereu când mă plimb în parc văd copii fericiţi cu rudele lor..
Şi eu izbucnesc în plâns..
Într-o zi, o fată m-a salutat.
Era brunetă cu ochi albaştri.
Exact ca mine, mamă.
Semănam.
Ea era mai mică, eu eram mai mare.
Eu aveam rochie cu buline, ea cu linioare.
Mă întreba de ce am semne pe mână. Nu ştiam ce să-i spun.
Aşa că, după o vreme, i-am răspuns:
"Drăguţo, orice om mare suferă. Şi eu sufăr. Mulţi reuşesc să nu sufere, dar eu nu reuşesc. De ce? Nu ştiu.."
.
E greu, mamă.
Dar încerc să rămân vie.
O să-mi dau silinţa să rămân în viaţă
Şi ca totul să fie bine...
.
Vă iubesc.
