Ficțiune istorică | Dragoste | Fantezie | Dramă
Anul 1790. Acela era anul în care George Spencer-Churchill, Ducele de Marlborough o întâlnește fix după debutul ei pe lady Susan, cea care este destinată să-i devină soție încă din pruncie. Ceea ce par...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
George Spencer-Churchill, contele de Marlborough, al cincilea pe linia de succesiune a acestui titlu, era vizibil emoționat în legătură cu ziua nunții sale cu lady Catherine. Se privea în oglindă, timp în care se chinuia să își lege lavaliera în jurul gâtului. Oftă nemulțumit și se dă bătut, eșecul lui datorându-se palmelor mult prea transpirate care trădau emoțiile cu care acesta se confrunta.
— Sunteți gata, milord? Gilbert, valetul contelui apăru în pragul ușii, purtând o perucă care îi ascundea perfect părul scurt și blond, o cămașă albă și o vestă care nu îi trădau adevărata vârstă.
— Nu reușesc să leg lavaliera asta nenorocită, ducele de Marlborough se plânse valetului care îi sări imediat în ajutor și îi rezolvă problema.
— Vă simțiți bine, milord? Aveți tenul mult prea albicios și transpirația începe să lase urme evidente pe costumul dumneavoastră de mire, îl anunță, observându-i emoțiile evidente care se prelingeau în întreaga lui ființă.
— Mă simt bine, îngână mutându-și privirea spre fereastră, unde soarele își revărsa puternic razele lui prin perdele încăperii în care cei doi bărbați se aflau.
Era o zi călduroasă de septembrie, fiind considerată mult prea călduroasă pentru George, care chiar și așa avea suficiente emoții. Era luna septembrie, iar căldura era mult prea primitoare pentru această dată calendaristică. Motivul pentru care trupul lui era vizibil transpirat putea fi ușor dedus ca fiind din cauza vremii de afară, însă în momentul de față nu aceasta era cauza.
— Milord, dumneavoastră ați refuzat petrecerea burlacilor dată în cinstea dumitale. Poate dacă ați fi acceptat-o, emoțiile se mai diminuau, valetul ridică din umeri, sfredelindu-l cu privirea pe duce, care se chinuia să îți ascundă urmele lăsate de către transpirație pe fruntea sa.
— Gilbert, nu cred că alcoolul m-ar fi ajutat în vreun fel. Totuși, puțină băutură nu a omorât pe nimeni, ducele de Marlborough constată turnându-și un pahar de vin din sticla lăsată la vedere pe masă.
— Milord, nu aș dori să exagerați cu băutura, mai ales în ziua nunții. Știți doar ce s-a întâmplat ultima dată când ați băut mult prea multă, îl avertiză și privi cu îngrijorare către ducele lui. Ultima oară când acesta băuse mult prea mult se comportă aidoma unui taur în călduri și flirtrase cu numeroase domnișoare de la balul de deschidere al sezonului.
— Acest lucru nu se va întâmpla. E ziua nunții mele și nu îmi permit să fiu văzut atât de emoționat. Habar nu am la ce fel de vrăji m-a supus lady Catherine, dar nu îmi pot controla corpul, contele de Marlborough fusese cât se poate de sincer cu valetul său în timp ce își mai turnă un pahar cu vin.
Pe bună dreptate, de când o întâlnise pe lady Catherine se simțise cu adevărat vrăjit: de privirea ei, de frumusețea ei, dar mai presus de toate se simțise vrăjit de sufletul ei. În ochii lui, lady Catherine avea cu adevărat sufletul pur și inocent, cu siguranță mult mai inocent decât al fostei lui logidnice, Susan.
