Freddie aşteptase cu nerăbdare ca cei trei localnici să plece. Le ceruse indicaţii despre locurile din pădure în care s-ar afla peşteri, dar niciunul nu părea a şti ceva despre acestea, sau poate niciunul nu voia să dezvăluie ceva. Doar bătrânul, care nu vorbea engleză, rostise nişte vorbe în occitana veche, pe un ton răstit şi speriat în acelaşi timp. Fiul bătrânului însă nu a vrut să traducă o iotă din vorbele tatălui său şi se vedea că îşi dorea cu ardoare să plece cât mai repede de acolo. Un singur cuvânt din ceea ce bătrânul spuse îi aprinse imaginaţia lui Freddie, fantasma, cuvânt căruia îi găsi cu uşurinţă înţelesul, chiar dacă nu cunoştea o iotă din vorbirea locului.
După plecarea localnicilor spre sat, Freddie rememoră întâmplările petrecute în noaptea anterioară. Îşi aducea aminte cu lux de amănunte povestea Fabrissei, care îi relată întâmplările petrecute în viaţa ei de la venirea intruşilor în sat. Atunci, străinii se năpustiseră asupra satului şi a localnicilor, măturând totul în cale cu o furie nestăvilită şi mistuind întreaga aşezare. Doar Fabrissa, familia ei şi alţi câţiva localnici reuşiră, pe timp de noapte, să fugă din calea inamicilor şi să găsească adăpost departe de mânia acestora. Tatăl ei cunoştea munţii şi ştia exact unde se puteau adăposti. Le spusese familiei sale şi celorlaltor refugiaţi că există în munţi numeroase peşteri ascunse de ochiul omului şi că ştia exact unde acestea se află. Fiind o iarnă tare grea, drumul pe timp de noapte spre creierii munţilor fu extrem de anevoios, din pricina gerului năprasnic, a potecii poleite cu gheaţă şi, mai ales, din cauza fricii imense care le dădea acestora milioane de fiori mai reci decât gheaţa pe şira spinării, pe dedesubtul hainelor groase de blană. Ajunseră aceştia, spre zori, la gura unei peşteri bine ascunse în bătrânul munte, cu deschizătura sub forma unei semilune şi acoperită cu iederă. Refugiaţii hotărâră să se adăpostească acolo de furia inamicilor pe tot timpul iernii, cu speranţa că, la primăvară, vor putea să plece spre un alt loc, să îşi costruiască o mică aşezare, departe de tot răul care fusese prezent în viaţa lor până atunci. Dar, din pricina condiţiilor vitrege din peşteră, din cauza frigului, a proviziilor insuficiente şi a fricii, refugiaţii începură să se ducă, rând pe rând, iar cei dragi rămaşi în viaţă, erau nevoiţi să trăiască în continuare alături de cadavrele celor morţi, neavând vreun loc unde să poată să îi îngroape.
Dar, noaptea trecu repede, iar Fabrissa a plecat chiar înainte de ivirea zorilor, fără ca Freddie să o poată opri. Ultimele ei cuvinte au fost:
"Să mă găseşti, Freddie. Eu am să aştept momentul în care mă vei găsi şi mă vei elibera."
"Te voi găsi, draga mea Fabrissa, mereu te voi căuta, până am să te găsesc."
Cu promisiunea în minte, Freddie porni în căutarea Fabrissei. Avea în minte toate detaliile locului unde se afla peştera, aşa că o găsi în scurt timp, chiar dacă drumul până acolo fusese destul de anevoios, mai ales pe condiţiile aspre de iarnă. Dar imediat după intrarea în peşteră, ceva extrem de ciudat îi atrăsese atenţia. Când se uită mai atent, plin de uimire, exclamă:
"Ce nai-?"
