Când Freddie ajunse în interiorul peşterii şi dădu cu ochii de ceea ce se afla acolo, nu reuşi să îşi stăpânească uimirea nestăpânită ce îi cuprinsese mintea şi îi ţintuise locului trupul. În lumina difuză a torţei, sculpturile de pe pereţii încăperii impresionante în care se afla păreau că prind viaţă şi intră într-un dans nebunatic, o Ciuleandră a Evului Mediu francez, un dans vestic al ielelor, reuşind să îl inducă pe acesta într-un delir profund şi răpindu-i şi ultima picătură de luciditate a minţii. Cu simţul pierdut al realităţii şi al identităţii sale, Freddie intră în dansul nebun al fantasmelor uitate de secole în peşteră. Spiritele l-au purtat prin încăperile întunecate pentru o bucată bună de timp, până au ajuns în cea mai îndepărtată odaie. Dintr-o dată, Freddie și-a revenit în simțiri, dar ceea ce urma să vadă avea să îl ducă într-o stare de confuzie.
Încăperea nu era foarte spațioasă și era și întuneric beznă, dar Freddie și-a luminat calea cu ajutorul brichetei pe care o avea în buzunar. Umbre diforme luau viață pe pereții slab luminați ai camerei, intrigând-ul și înspăimântându-l, in același timp, pe Freddie. La o privire mai atentă în mijlocul camerei, o siluetă feminină se distingea, pare-se dormind. Freddie se apropie de aceasta și o atinse, iar în acel moment, o fată extrem de frumoasă s-a trezit parcă dintr-un somn ca al Frumoasei Adormite. Era Fabrissa.
Fabrissa, dar ce cauți aici? Întrebă, mirat, Freddie. Cum se poate? Cum ai intrat aici? Doar ce am vorbit cu tine, în pădure!
Nu te speria, dragul meu Freddie. Am o explicație, pe care aș vrea din tot sufletul să o iei în considerare. Eu am fost blestemată să fiu nemuritoare, din cauza păcatelor părinților mei, acum mai bine de 300 de ani. Trebuia să colind lumea în lung și în lat pentru a găsi antidotul blestemului. Am pribegit o bucată bună de timp, colindând lumea în lung și în lat, dar nu mi-am găsit nicicând liniștea. Când am obosit, m-am retras aici, în peșteră, lângă osemintele familiei mele, unde speram să găsesc pacea. Dar nici aici nu mi-a fost mai bine. Noaptea ies la vânătoare, pentru a mă hrăni. Așa te-am găsit pe tine. Freddie, tu ești leacul meu. După 300 de ani de veghe, am reușit să adorm. Mi-am găsit liniștea alături de tine. De aceea te-am adus aici, ca să dai crezare vorbelor mele.
Freddie era șocat de-a dreptul, dar extrem de fericit totodată. Își găsite și el liniștea sufletească, după atâția ani în care l-a jelit pe mult-iubitul său frate pierdut pentru veșnicie. Era bucuros să ia mâna Fabrissei și să înceapă o nouă viață împreună, una pașnică, stabilă și plină de liniște sufletească.
