Am ales să te iubesc

Prolog

- Deci puloverul gri l-ai luat?

- Da, mamă...

- Și pe cel negru pe gât?

- Da, mamă...

- Sper că nu ai uitat hanoracele... Știi că acolo plouă mai des.

- Da, mămico, știu! Mi-am împachetat o valiză cu toate hainele groase. Nu voi îngheța.

- Pai ar fi bine să nu!

Sunt gata să inchid telefonul, când...

- Si sa nu uiti sa ma suni cand ajungi acasa, Ariana! Da?

Nu-mi dă voie să îi raspund.

- Oricum, il voi suna si pe tatăl tau sa verific.

Îmi dau cu mana pe față, vădit plictisită de toate întrebările mamei. Si vor mai urma. Asta-i mama...

- Cum e vremea acolo? Ploua? Bate vântul?

- E senina, mami. Un soare asa... arzător... Si il văd deja pe tata așteptandu-mă. Te sun cand ajung acasa. Pa, mami!

Înainte sa răspundă, apuc sa ii inchid si expir usurata. Mama mă oboseste psihic cand pune atatea intrebari.

Am mintit ca tata mă așteaptă, altfel apelul ar fi durat la nesfârșit. Bine, exagerez, dar stiu că mama m-ar fi cicalit si mai mult. Isi face griji mereu cand sunt plecata pentru perioada îndelungată, mai ales de cand locuiesc cu ea. Pana si la facultate imi da mesaje sa ma intrebe daca mă simt bine si daca nu am respirat vreun aer rece in diminețile răcoroase.

Mama e doctor, unul foarte bun, iar când nu e la spital sau nu face vreo cercetare amănunțită asupra unei boli mai rare, eu sunt pacienta ei.

După aterizare, un nod în stomac mi se formează, iar moleșeala îmi cuprinde întreg corpul. Pot spune că am avut puține emoții când am urcat în avion, deoarece asta e prima dată când călătoresc singură pe distanțe atât de lungi. Nici măcar zâmbetul lui Robert, pe care l-am privit peste umăr și pe care l-am lăsat la poarta aeroportului nu m-a ajutat prea mult, mai ales că îmi părea... neliniștit. Sigur îi va spune mamei că și-a condus fiica vitregă spre o prăpastie fără fund, nu spre aeroportul L.A Skyline.

Totuși, încă de când am hotărât că-mi voi petrece vacanța de vară în Fort Gate, orașul copilăriei mele, mi-am spus că va merita tot efortul. Așa că îmi iau inima în dinți, geanta pe umăr, îmi trag troleul mai aproape și pornesc spre ieșire. Doar că imediat ce îmi ridic ochii, panica mă cuprinde ca niște gheare uriașe.

Sunt singură în ditamai aeroportul, iar tata nu e niciunde.

Cred că cineva face mișto de mine.

Când am urcat în avion, i-am trimis tatei un mesaj în care i-am spus clar să mă aștepte la coborârea din avion, dar se pare ca tata ori nu și-a citit corespondența electronică, ori e prea ocupat cu magazinul lui.

Sau poate a uitat de mine...

Grozav! Trebuie acum să-l caut.

Îmi privesc ecranul telefonului care îmi indică unu la sută baterie. Tata poate nu-și citește mesajele, dar fiică-sa sigur uită să-și încarce telefonul la nevoie. Un singur mesaj și telefonul mi s-ar Închide.

Mă uit în jurul meu la toți oamenii grăbiți și ocupați cu propriile treburi sau la toate ecranele uriașe care indica ora si data anumitor zboruri. Anxietatea mă lovește ca un pumn în obraz, mai ales că momentul de față se numără printre puținele în care habar nu am daca trebuie să fac un pas înainte sau un pas înapoi. De obicei, sunt sigură pe mine. Știu exact ce trebuie să fac. Mama întodeauna m-a învățat că, înainte de toate, trebuie să am siguranță de sine. Doar că acum mă simt ca un mielușel în mijlocul unei haite de lupi. Dacă m-ar vedea acum draga mea mamă, mai mult ca sigur și-ar lovi fruntea cu podul palmei.

Nu, tata trebuie să fie pe aici pe undeva. Doar că nu-l văd într-atâția oameni și nici dacă mă ridic pe vârfuri nu zăresc mare lucru.

O voce stridentă de femeie mă trezește la lumină, cu un pârâit in difuzor, care anunță cursa Seattle-Miami. În momentul în care mă uit în sus, să văd de unde a venit vocea, mai mult din instinct, deasupra mea văd semnul mare și verde pe care scrie ,,Ieșire". Zâmbesc tâmp la gândul că am un reper, dar zâmbetul mi se lărgește în momentul in care, în fața mea, printre rândurile de oameni zăresc niște scări rulante.

Asta trebuie să fie, conștiința mea prinde glas, iar eu pornesc repede, făcându-mi loc printre oameni, cu grija să nu-i lovesc.

Imediat ce cobor, văd în departare o pancarda pe care scrie numele meu... cu creioane colorate, iar tipul zvelt, îmbrăcat într-un tricoul albastru, cu blugii la fel de albaștri și căruia părul negru, fără fire albe, tuns scurt îi strălucește datorită vopsitului, este chiar tata.

Sper că lumea nu a observat pancarda pe care parcă intenționat o ridica tot mai sus. Îmi placea când imi scria numele cu carioci colorate la opt ani, nu acum la douăzeci si doi...

Tata sigur știe cum să construiască un moment penibil!

Ajung la sol si alerg spre tata, cuprinzându-l cum ambele mâini. Emoțiile mi se scurg ușor undeva pe podea, la fel și geanta de pe umăr, dar sunt fericită că tata e aici. Și că nu mi-am petrecut noaptea într-un aeroport, firește.

Îmi las mâinile pe lângă corp, dar ochii mi se lovesc de pancarda care încă sta destul de vizibil în mâna tatei!

- Tată, ascunde pancarda aia, te rog!

- Ce, fetița mea e prea mare pentru cariocile colorate? râde.

Înainte să mai spun ceva, tata lasă mâinile în jos, apoi se apleacă să îmi ia bagajul. Jur, o sa arunc chestia aia colorata în primul tomberon!

- Ai ajuns la fix, tata mă ia și ne îndreptam spre ieșirea din aeroport.

- Pot spune același lucru și despre tine. Credeam că nu o să te găsesc aici.

- Ei haide, crezi că mi-as uita propria fiică într-un aeroport? Aș uita-o într-un cimitir în miez de noapte.

Tata râde din nou și aș vrea atat de tare să îi spun că glumele lui sunt complet pe lângă, dar mă abțin. Tata nu s-a schimbat, lucru care-mi dă o satisfacție sufletească. E un sentiment minunat când stii ca parintele tău a ramas acelasi dintotdeauna.

Cu riscul de a-l inchide, scot telefonul din buzunarul jachetei și trimit un mesaj urmat de o inimioară roz.

Vacanta asta va fi memorabila!

minunata copertă realizată de andradaluisa44