Nimic nu e ceea ce pare! Crezi că îţi este prieten,dar defapt ţi-e un veritabil duşman. Crezi că ţi-e iubit, dar defapt e doar un alt tip care vrea doar să profite.
Viaţa e doar un joc al minciunilor, dragostei şi unde prieteniile nu se pot lega doar pe sinceritate... e nevoie de o altă legătură.
Uneori, pur şi simplu te saturi de toate mizeriile celor din jur. Nu mai suporţi! Simţi... simţi nevoia unui refresh al vieţii tale. Dar de cele mai multe ori intri doar în stand by şi nu rezolvi nimic, aşa cum speră toţi. Dar durerea ce o simţi înăuntrul tău se dezlănţuie, astfel încât ajungi să faci lucruri necugetate, pentru care, vei regreta sau vei fi mândru. Asta rămâne de văzut. Ce ai de oferit şi ce vei primii în schimb; dacă vor exista vreodată beneficii.
"Nu vom ştii niciodată dacă ei sunt acolo..."
Când o bătaie puternică în uşă îmi opreşte şirul istorisirilor, apoi o femeie înaltă, zveltă, cu părul negru ca abanosul izbuncneşte în hohote de plâns, în timp ce înaintează prin acea dezordine "ordonată" din mica mansardă în care şedeam. Era mătuşa Annete.
-S-a întâmplat ceva? o întreb cu acelaşi ton sec şi anost.
Nu-mi răspunse imediat. Mai întâi studie întreaga încăpere, parcă în căutarea a ceva suspect, dar apoi îngăimă printre alte lacrimi şi sugiţuri:
-S-a dus... nu... nu mai e!după care îmi luă faţa ovală între mâinile ei şi reuşi să rostească din nou:
-Nu va mai veni înapoi! NU!
Eram total năucită. Ce se întâmplase? De ce mătuşa Annete, care era o persoană puternică, ea , cea care nu plânsese nici măcar la înmormântarea tatălui meu, care tot-odată fusese şi fratele ei, era acum... pierdută în şiroaiele de lacrimi care-i curgeau neîncetat pe faţa palidă? De ce?
Îşi plecase capul, parcă nemaivrând să mă privească în ochi, apoi izbucni:
-Juls! Nu înţelegi? De ce nu reacţionezi în niciun fel? Chiar... chiar nu a însemnat nimic pentru tine?
-Poate dacă mi-ai spune cu adevărat ce s-a întâmplat... în loc să te smiorcăi pe ici, pe colo.
-Smiorcăială. Asa înseamnă suferinţa mea sinceră pentru... pentru faptul că Cecile a murit.
-Mama?! am rămas complet şocată.
Ce-i drept, atitudinea ei era motivată: ea şi mama au fost mai mult decât cumnate; mai mult decât nişte surori. Au avut o legătură specială. Păreau că nu pot percepe lumea una fără cealaltă. Şi acum...totul se sfârşise.
-A avut un accident.
Apoi izbunci afară din mica încăpere, lăsându-mă afundată profund in mii şi mii de gânduri, mii şi mii de ipoteze privind accidentul. Despre ce era vorba? De ce refuzase să continue? Atitudinea mea indiferentă a făcut-o să se răzgândească? Chiar credea că nu-mi va păsa de însăşi cea care mi-a dat viaţă,cu toate că s-a comportat ca şi cum aş fi un nimic.
Prea multe întrebări, niciun răspuns. O lacrimă mi s-a prelins pe obraz. Am şters-o rapid cu mâneca hanoracului, apoi m-am trântit pe aşternuturile moi, aruncând cartea pe care o citeam, pe noptieră. Nimic nu mai conta. M-am întins pe spate, începând să meditez asupra accidentului. Dar din păcate adormisem. Un vis ciudat mi se contură în minte...
