O fată, un om, un suflet

Unde sunt?

- Unde sunt mami?

- Exact acolo unde trebuie să fii.

- Și de unde știu unde trebuie să fiu. 

- Nu știi...pur și simplu ești.

M-ați distrus puțin câte puțin. Până ați reușit să o faceți cu totul. Zi de zi îmi furați câte o părticică din suflet și o rupeți în fața ochilor mei, zâmbind triumfător. Încercam mereu să îmi zic că totul va fi bine și că voi putea înlocui acele bucățele. Dar exact ca și la o pădure, dacă tai un copac, în acel loc va rămâne mereu o buturugă. Acolo nu va mai putea crește un alt copac. Și chiar dacă va putea, va avea nevoie de mult timp, răbdare și dragoste ca să poată fi la fel de frumos ca și cel de dinainte. Odată ce ai distrus acele părticele va dura mult mai mult până să mai poți avea ce era odată. Știam că nu voi mai putea avea parte de fericirea și de viața ce am avut-o, dar mereu am vrut să țin acea speranță vie, chiar dacă pe zi ce trece se îndepărta tot mai mult de mine, se afunda în acea infinitate de buturugi, pierzându-se în negură. Alergam după ea, ferindu-mă de crengi care îmi zgâriau pielea, târându-mi picioarele prin spini și urzici ce mușcau cu brutalitate din piele și lăsau dâre de sânge în urma atingerii lor. Cu cât alergam mai repede cu atât mă afundam mai mult în acea pădure și acea lumină, acea speranță pe care încercam să o urmăresc, de care doream să mă agăț, se îndepărta tot mai mult. Fugea de mine tot mai tare, pălind ca o lumânare pe cale să se stingă. M-am oprit.

Depresia și anxietatea începeau să pună stăpânire pe mine din ce în ce mai mult. Deveneau tot mai greu de controlat, de ascuns, părea că nu mai există vreo cale de scăpare din strânsoarea lor. Acea strânsoare începea să taie în carne vie, să îmi afecteze fizicul, să simt că respirația mea s-a oprit de ceva vreme să că am uitat cum să mai respir corect, liber, normal. Nu mai știu ce este normalitatea, sau dacă ceea ce vedem în ziua de astăzi este normal sau doar ne închipuim că ar fi ceva normal ca să nu trebuiască să acceptăm dura realitate. Am împietrit, am uitat cum este să te miști liber, fără ca cineva să te judece sau să îți arunce priviri acuzatoare și pline de ură. Mă simt prinsă într-un film la care se uită toată lumea din jur, cum îmi urmăresc fiecare mișcare, cum au toate privirile ațintite asupra mea. Tot ce îmi doresc este să mă fac cât de mică pot, să dispar, să nu mai pot fi văzută, să fiu fericită în secret. Oamenii au reușit să îmi distrugă fiecare părticică de fericire pe care am reușit să o găsesc. Căutam zile în șir acea bucățică doar ca să mi se ia în câteva secunde. Și oricât de tare aș fi ținut de ea, sforile acelea mă trăgeau înapoi de fiecare dată, iar oamenii îmi smulgeau tot ce aveam mai frumos. Sângeram lacrimi șuvoaie până când n-am mai avut ce să vărs. Acele sfori mă strângeau atât de tare încât am amorțit. Nu mai simțeam durere, nu mai conștientizam lacrimile uscate ce îmi strângeau fața. Nu mai știam dacă mai trăiesc. Nu știam ce sunt, ce am mai rămas. Mă simțeam ca o fantomă: transparentă, fragilă, goală pe dinăuntru, palidă, lipsită de viață, doar o martoră a ceea ce se întâmpla în jurul meu, incapabilă să ating ceva, să zic ceva, să mai simt ceva. 

Eram și totuși lipseam. Priveam totul parcă din corpul unei străine care m-a găzduit o viață întreagă. Culesesem un buchet de flori care mai de care mai alese doar ca să văd cum era călcat în picioare de trecători, cum îmi erau luate florile ce mai rămăseseră înflorite și cum încet încet legăturile acelui buchet se dezlegau, lăsând să cadă doar niște flori ofilite pe care nu le mai dorea nimeni. Absolut nimeni...

Am lăsat să cadă și ultimele flori, dând drumul buchetului care odată fusese atât de bogat și de frumos. Am îngenuncheat în fața a ceea ce mai rămăsese și am început să plâng, cumva încercând să îmi permit să mai simt ceva, chiar dacă acel ceva era doar tristețe. Lacrimile îmi șiroiau pe obrajii palizi, lipsiți de culoare, căzându-mi pe genunchii plini de răni, mâinile mele tremurânde încercând să le oprească, dar fără succes. Erau prea multe... Prea multe cuvinte nerostite, prea multă durere ascunsă, pur și simplu prea mult până nu a mai rămas nimic decât o gaură neagră care absorbea orice urmă de sentiment pe care îl întrezăream. Corpul mi se scutura, parcă suspinând alături de acea răcoare din piept unde obișnuia odată să fie plăcut și cald. Inima mea bătea tot mai încet, știind că nu mai avea pentru ce să bată: o bătaie apoi liniște, o altă bătaie și iarăși liniște. Mereu mă gândeam cum ar fi fost dacă după acea bătaie nu ar mai fi urmat o alta, ci doar liniște. Acea liniște care nu ți-o mai poate lua nimeni. Ești doar tu, un gol nesfârșit care ascundea un întreg Univers, dar care s-a întors de unde a plecat: nimic. Unde ați fugit frumoasele mele stele? V-ați ascuns după tot acest întuneric sau ați plecat, părăsindu-mă, lăsându-mă în beznă, încercând să găsesc ceva de care să mă prind, dar negăsind nimic. Unde ați dispărut voi, planetele mele? Cele care mereu își păstrau cursul lor, care erau mereu acolo când aveam nevoie să mă sprijin de ceva. Cerule, ce mi-ai făcut? M-ai lăsat pe pământ fără să mai pot ridica privirea spre tine. Mi-ai plecat capul și ai plecat. Nu m-ai lăsat să te privesc pentru ultima dată, să văd cum te îndepărtezi cu pași grei, cum îmi iei și ultima fărâmă de lumină. Te-ai dus și m-ai lăsat cu genunchii însângerați de la atâtea rugăciuni ca să te întorci înapoi, ca să te mai văd măcar pentru un moment, să îți mai pot admira frumusețea și grandoarea. M-ai lăsat cu un buchet ofilit de flori și mi-ai luat lumina ca să nu mai poată înflori altele, ca să nu le pot culege, ca să nu mai am parte de acea bucurie măcar odată. Mi-ai luat totul și m-ai lăsat în vid. Singură. 

Ploaia a început să cadă, spălându-mi sângele uscat de pe mâini. Lacrimile mi se pierdeau printre stropii de ploaie, parcă încercând să se ascundă. Să se oprească singure din a mai curge. Dar continuau să se prelingă încet, arzându-mi chipul, încețoșându-mi vederea, împiedicându-mă să mai văd ceva. Frigul începea să pună stăpânire pe mine, învăluindu-mă ca o pătură de gheață. Speram să mai zăresc pe undeva acea speranță, să mai simt în piept acea căldură, dar cu cât ploaia își croia tot mai multe căi pe pielea mea, știam că acea căldură nu se va mai apropia vreodată de mine. Așa că mi-am închis ochii și am lăsat ploaia să îmi înece sufletul.