Ochii Mei Încă Te Așteaptă

Prolog

   Roșu, albastru, roșu, albastru, cele doua culori alternează puternic asupra mea și îmi orbesc ochii. Sunt amețită, nu înțeleg mare lucru din ce se întâmplă în jurul meu, ceața ce a pus stăpânire pe retina mea se intensifică, urechile îmi sunt înfundate de la sunetele mult prea puternice de explozii și gloanțe pe care tocmai le-am auzit acum câteva minute. Am mâinile întinse în față mișcându-le buimaca în căutarea a ceva, în căutarea cuiva. Nu pot sa îi simt corpul lângă mine, nu îi găsesc căldura atingerii nicăieri dar tot îl caut. Încerc sa îi strig numele dar nu pot sa vorbesc, cuvintele nu îmi părăsesc gura, gâtul mă ustura îngrozitor de la fumul inhalat. Nici nu îmi dau seama când lacrimile încep sa-mi curgă pe obraji. Unde e? Unde e sprijinul meu? Unde mi-a dispărut puterea? Încerc sa-mi frec ochii în încercarea disperata de a-mi îmbunătăți vederea, și reușesc. Număr în câteva secunde 5 mașini de politie așezate în cerc, astfel încât nimeni sa nu poată scăpa. Îmi simt inima în gat și pulsul luând-o razna, unde e? Ma învârt de câteva ori în jurul propriei mele axe scanand toată zona, unde e? În timp ce disperarea mea creștea, îmi simt mâna smucita puternic și ma întorc în dreapta mea dând ochii cu un polițist. Eram pregătită să îl înjur cand:

   — Domnișoară, veniți cu mine, sunteți într-o stare gravă, vă rog, nu va impotriviti, trebuie sa va ajutam!

   Sunt într-o ce?
   Îi văd privirea lasandu-se în jos pe corpul meu și ma strâmb urmându-l. Vad o pată mare și roșie pe bluza mea alba, undeva în dreapta abdomenului. Sânge. Adrenalina mea era la cote atât de maxime încât nu simțeam nici un fel de durere, era ca și cum nici nu eram împușcată. Tot ce voiam era sa știu, unde e...

   — Lăsa-ți-ma sa va ajut! spune polițistul aplecându-se pentru a ma lua în brate, ca pe mireasă. Voia sa ma ducă la ambulanta care era la câteva zeci de metri de noi, după convoiul de mașini de politie.

   M-am ferit într-o mișcare brusca și abia atunci am simțit o înțepătura acolo unde se presupune ca eram împușcată.

   — Unde e? întreb fiind sigura ca știe la cine ma refer.

   — Veniți cu mine și va răspund la orice întrebare. Doar veniți cu mine! bărbatul încearcă cu o voce mieroasa sa ma convingă dar nu cred ca știe cu ce încăpățânata are de a face.

   Îmi continuam scanarea frenetica a spațiului din jurul nostru. Îl vad pe Nino. Cu cătușe. Nino cu cătușe. Unde e?

   Încerc sa fac un pas în față, cu direcția spre blondul încătușat dar simt cum pământul se face gelantina sub picioarele mele și știu sigur ca dacă mai fac un singur pas, o sa cad. Mă opresc și Nino ma vede. Scutură din cap cu o expresie atât de trista, total nespecifica lui și eu nu înțeleg nimic din ce se întâmplă. 

   — Da. E atât de drogata încât nu simte nimic dar dacă o mai lasam aici o sa fie mult mai rău. Nu. Refuză să vina. Nu. Nu cred ca își amintește. aud discuții vagi în jurul meu, oameni care vorbesc între ei sau la telefon cu alți oameni, despre mine. E grav rănită, a împușcat-o de două ori, cred ca e în stare de soc, nu pare sa răspundă la nici un stimul din jurul ei. Ce crezi ca face? Îl caută pe el. Nu își amintește ca el a făcut-o.

   Simt cum timpul stă în loc și totul se desfășoară în slow motion în momentul în care îl găsesc cu privirea. Obsesia mea venea din dreapta, dinspre flăcările înalte și strălucitoare, era încătușat și ținut de doi bărbați ce purtau uniforma militara, în spatele lui erau încă doua echipe de bărbați în aceeași uniforma, cu armele îndreptate spre capul lui. Încep sa respir din ce în ce mai greu și nu știu cum sa fac sa ma teleportez în bratele lui. Simt cum pleoapele îmi cad greoaie peste ochii plansi dar ăsta nu e momentul potrivit sa leșin sau sa mor. Nu înainte sa ii mai vad ochii pentru ultima dată.
    Încep sa ma târăsc practic în direcția lui și încerc sa-mi mișc bratele dezordonat pentru a-i atrage atenția. Corpul începe sa ma doară cu fiecare pas și fiecare mișcare, mă doare pana și să clipesc. Când ajung la câțiva metri depărtare de el, cu toată puterea rămasă in mine, îl strig pe nume. În ciuda călăilor lui și armelor îndreptate spre el pentru a nu misca în vreun fel, își întoarce capul într-o secunda spre mine, ochii mei întâlnind în sfârșit ochii lui. Amețeala ma cuprinde și încerc cu greu sa ma țin pe picioare dar chiar înainte sa ma prăbușesc la pământ, îi aud vocea strigându-mi numele apoi un șir de împușcături și totul era negru în jurul meu.
   Adio, viață, a fost o plăcere să te trăiesc prin ochii lui.