Fata Din Vitraliu

Capitolul 2: Nu te pot privi

       E încă o dimineață în care era să sparg paharele prin bucătărie doar pentru o amărâtă de cafea. Uneori mă simt o proastă, ca o cioară de la gradină zoologică. Nu că ciorile ar fi proaste! Nu jignim animalele. Ba chiar cred că acestea, pe lângă găinile care consideră că pot zbura, ciorile sunt de o inteligență acerbă.

        În living, Anthony și Everett își discută ,,afacerile” la care eu mai trag cu urechea. Anthony nu mi-a adresat niciun cuvânt sau o întrebare. A ezitat un ochi să tragă în direcția mea, de parcă eram o umbră. Ei bine, mai bine să fii o cioară decât o găină ca Anthony!

        Număr pătrățelele microscopice de pe tapetul gri. Mă doare capul. Pereții sunt construiți ca niște sfere călătoare. Îmi simt tălpile goale, inerte. Dar, eu mă reîntorc la numărătoare de pătrățele, la băutul cafelei acesteia cu prea mult zahăr, masându-mi fruntea în cel mai leneș fel.

        Mă ridic de pe scaun, lăsând cu zgomot cana în chiuvetă. Îmi prind părul cu o agrafă la mijloc, îndreptându-l cu degetele. Port un maiou alb, simplu, ce se asortează cu blugii albaștri trei sferturi, lejeri. Afară vremea o ia razna. Soarele pur și simplu arde. Nu este tipul de climă obișnuită orașului. În majoritatea timpului, da, este cald, dar moderat. Astăzi am impresia că o să trebuiască să ies în costum de baie și șlapi.

      Abandonând toate aceste gânduri, mă gândesc la ceva mult mai practic. Ceea ce am făcut ieri, felul în care m-am revoltat împotriva lui Anthony a fost groaznic. Cred că este vina mea. Eu sunt cea vinovată, nu el, realizez târziu. Ar trebui să merg să îmi cer iertare și să îi spun că nu era intenția mea de a-mi ieși din pepeni din cauza unui lucru atât de mărunt. Așa poate lucrurile vor redeveni la normal.

       Știind că eu am fost prima care m-am trezit din casă, de ce să nu îi pregătesc lui Anthony o cafea? Ah, mai e și Everett. Hai că nu e un capăt de lume două porții... Sau e?

       După ce termin cele două căni, merg în living și mă așez lângă Anthony, cu cafelele în cele două mâini. Aceștia își lasă conversația pe stop. Din impuls, era să îmi pun capul pe umărul lui, dar m-am oprit la timp. Nu vreau să stric și mai rău totul. Nu îmi doresc să fiu eu sursa dezamăgirilor.

       — Cum te mai simți? mă întorc către el, spărgând gheața.

       — Bine, murmură el.

       Nici măcar nu se uită la mine.

       — Ah, îmi pare rău pentru ieri, spun temperată.

       Fac o încercare de a zâmbi, însă simt că mai e puțin și mă vor sufoca lacrimile. De ce trebuie să fiu așa? Îmi mușc dureros buzele și mă rog în gând să știu că totul o să fie bine.

       Te rog, Anthony, uită-te la mine. Măcar pentru o secundă... Totuși, detestabil, Everett nu mă slăbea o secundă din ochi, fapt pentru care mă strâmb urât la el.

       Înmânez prima cafea lui Everett, iar acesta îmi mulțumește. Normal, doar e cel mai fals om care poate exista! Îmi vine să-i sparg căpățâna aia cu porțelanul, dar mă abțin cu sfințenie. Acesta suflă puțin în aburi, mai-apoi luând o înghițitură mare. Ca reacție, îi apăru pe chip o urmă de confuzie. Ce, credeai că pot să fiu doar fata rea, capsec?

       — Eu nu vreau cafea, spune rece Anthony, înainte de a îi întinde paharul.

      Nu că devin indignată. Sunt umilită.

      — Anthony, încerc eu să nu mă răstesc, încă. Trebuie să bei din cafeaua mea, ai înțeles?!

       Pentru prima data, se întoarce complet în direcția mea, privindu-mă fără ocolișuri direct în ochi. Atunci a fost momentul când verdeața ochilor mei a rămas sensibilă față de întunericul ca de tavernă a irișilor săi.