Privirea-mi e pierdută, în timp ce ochii analizează cu atenție fiecare detaliu și drum pe care l-aș fi parcurs legată la ochi în urmă cu ceva timp. Cum e posibil să se fi schimbat atât de multe în doar cinci ani? Cum e posibil ca oamenii pe lângă care treceam zilnic să îmi fie total necunoscuți astăzi? Cum e posibil să nu recunosc locul pe care cândva îl numeam acasă?
Vântul și briza rece se simt chiar și prin geaca de piele veche, dar cu siguranță pielea mea înfiorată și inima ce pompează mai mult sânge decât ar trebui nu se datorează vremii. Sunt aici. Sunt din nou în locul în care mă simțeam vie și în siguranță. Sunt aici, dar totuși stau ca o stană de piatră în fața acestei porți nenorocite.
Îmi iau inima în dinți și fac pași mici pe drumul pavat. Palma strânge instinctiv bagajul de mână și ajung să mă agăț de el ca de o ancoră, dar știu că nici o ancoră nu mă va putea ține prea mult în acest loc. Nu după tot ce s-a întâmplat...
Un nod mi se strânge în gât atunci când privesc ușa din față a penthouse-ul în care aș fi jurat că nu mă voi mai întoarce, în orașul în care mi-am promis că nu mă voi mai întoarce, în fața bărbatului căruia i-am spus că nu mă voi mai întoarce. Uhhh, acel tatuaj cu ,,Never say never" începe să îmi lipsească acum, totuși noile mele abilități l-au șters odată cu rănile provocate de trecut ca și cum acel loc nu a fost vreodată pătat cu cerneală sau durere. Păcat că acestea nu pot șterge și amintirile...
Simt o amestecătură de mirosuri din direcția casei. Mai mult ca sigur podul bărbatului în pieptul căruia mi-aș fi înfipt cu drag ghearele în urmă cu câțiva ani a devenit din nou locul central de întâlniri al haitei, și mai mult ca sigur disprețuiește acest lucru la fel de mult ca înainte.
Inspir adânc mirosul vag ce mă înconjoară. Deși majoritatea lucrurilor din jurul meu sunt diferite, parcă mirosul a rămas același, mirosul de acasă. Primul acasă pe care l-am simțit de la accident încoace...
Un mic zâmbet mi se strecoară pe buze atunci când îi simt slab mirosul blondei care făcea crize de plâns din cauza rujurilor pierdute, sau a lui Adonis care e mai mult haios decât arătos, o simt chiar și pe Delera care a fost mereu un ghimpe în coastă. Parfumurile sunt slabe, ca niște amprente. Au fost aici cu toții, dar au plecat acum mai bine de douăzeci de minute dacă simțurile nu mă înșeală, iar simțurile nu mă înșeală niciodată.
Înghit în sec la gândul că simțurile nu mă înșeală niciodată, deci faptul că îi simt acel miros de whiskey și mentă care a fost moartea mea, la propriu, nu e o iluzie. Mirosul acela înțepător de after shave încă persistă în jurul meu chiar și la ani distață, nu l-aș putea confunda cu nimic pe lumea asta, dar nici nu l-aș putea uita.
El se află aici, e încă aici...
Normal că se află aici, doar e alfa-ul grupului și stau în fața casei lui. Aș fi fost prea naivă să cred că i-ar părăsi într-un moment atât de grav, dar o parte din mine tot a sperat că nu voi fi nevoită să îi întâlnesc din nou privirea rece în seara asta, mai rece decât a unui animal care tocmai și-a înfipt dinții în gâtul prăzii.
La dracu! Mă întreb chiar și azi cum poate o ființă umană să fie comparată cu un animal? Simplu. Caracterul și modul în care îi tratează pe cei din jur te fac să deduci ușor rolul persoanei în regnul respectiv, iar Diego este exemplul perfect de animal cu sânge rece și trup fierbinte.
Trag aer adânc în piept în timp ce degetele mele își fac loc în buzunarul jachetei de piele neagră, loc din care scot cheia de la imobilul din fața mea, cu speranța că bărbatul nu a schimbat încuietorile. Dar care ar fi șansele?
Jacheta alunecă ușor pe umerii mei atunci când mă dezbrac de ea și o îndes cu ură în bagajul de mână. Privesc încă odată clădirea. Un pas, apoi încă unul și încă unul...
Sunt aproape lipită de ușă atunci când ridic cheia cu mâna tremurând și o introduc în încuietoare. O învârt și rămân surprinsă la clinchetul scos de aceasta. Se pare că alfa-ul a început să își piardă din abilități dacă nu a schimbat încuietorile.
Vreau să intru. Pe cuvântul meu că vreau să intru, dar respirația fierbinte de pe gâtul meu și pielea înfiorată se pot datora unei singure persoane. Mă dezlipesc de ușă ajungând astfel să mă lipesc de trupul animalului cu privirea înghețată pe care speram că îl pot evita măcar până dimineață, mârâitul său slab răsunându-mi abia sesizabil în urechi.
O mână puternică mi se așează brusc pe șold, degetele bărbatului descoperind porțiunea neacoperită de maieul meu negru, iar un nas rece mi se plimbă de-a lungul gâtului. Puternic, dur, cald, el...
— Raya...
Vocea sa îmi răsună în urechi pentru prima dată după cinci ani. Încerc să îmi întorc privirea, însă fără vreo reușită. Vreau să fiu liniștită pentru o ultimă noapte înainte ca haosul să mă înghită din nou.
Dar el nu îmi trezește nimic cu excepția urii și detestului pe care i le port încă din prima zi. Nu mai simt nimic...
— Vedea-te-aș mort, Rivera!
YOU ARE READING
Tăcerea micului lup (IN CURÂND)
Werewolf. Pusă la pământ de trecut și rănită de umanitate, Raya ajunge cu speranța unui viitor mai bun în Ankora City. Un oraș în care, spera ea, va scăpa de haosul ce a înghițit-o și va putea ieși la suprafața apelor întunecate în care a fost arunca...
